Timpul aleargă iar oamenii îl însoţesc. Au învăţat că este atât de preţios încât, din dorinţa avidă de a-l avea cât mai mult lângă ei, aleargă şi ei în continuu, fără a mai fi atenţi la alte lucruri, la detaliile care fac diferenţa! Nu vor să mai iasă în evidenţă, vor doar să fie normali! Ignoră frumosul, închid ochii la răutăţile din jur, întorc privirea la drame! Tot mai mulţi se îndoapă cu indiferenţă pentru a se se imuniza!
La cum am fost învăţat eu să privesc oamenii, nu mare mi-e mirarea când văd vreo anomalie a societăţii! Dar şi mai mare mi-e mirarea când povestesc cuiva despre anomalie şi mă trezesc cu replica: „Aşa şi? Unde-i problema?”, ca şi când e ceva natural, obişnuit, normal!
Şi mă duc cu firul poveştii undeva... în copilăria mea... cînd societatea nu era aşa bolnavă... ori nu o vedeam eu aşa! Poate că existau cerşetori, poate că se întâmplau şi lucruri urâte (furturi, tâlhării etc.) dar eu pe atunci nu le vedeam. Poate că exista răutate în oameni, dar tot la fel, nu se prea arăta pe toate drumurile... Pe atunci, oamenii se plimbau pe străzi cu zâmbetul pe buze, grijile nu erau întipărite pe figurile tuturora. Am văzut cerşetori şi atunci... dar din aceea umili, nu ca cei din ziua de azi... care fac din asta un job şi câştigă mult mai bine decât mulţi oameni care încearcă să ducă o viaţă onestă. Am auzit şi poveşti în care oamenii îşi însuşeau bunurile altora, dar nu ca în ziua de azi. Azi... mă îngrozesc. Dacă te sui în vreun mijloc de transport în comun trebuie să ai mare grijă la bunurile personale... pentru că sunt „specialişti” printre noi la tot pasul, mai ales în locurile superaglomerate. Tâlhării? Sunt şi din astea... Culmea este că se întâmplă şi ziua, în amiaza mare! Ce să mai zic... nu mai au frică de nimic... sau poate că foame îi face aşa de „îndrăzneţi”!
Totuşi, sunt dezamăgit atunci când văd oameni prefăcuţi, linguşitori, perfizi şi orice alte epitete de acest gen. Mie nu mi-a spus nimeni cum să mă feresc de ei. Am fost învăţat să fiu corect. Am învăţat să dau crezare tuturor vorbelor care mi se spun şi să mă încred în oameni. Am crezut ca dacă ţi se promite ceva, acesta va fi dusă la sfârşit cu brio! Din ce văd eu acum, fiecare îşi vede de interesul propriu şi nu se apropie de o altă persoană decât dacă nu poate ajunge la ţel decât prin intermediul acelei persoane!
Cu fiecare zi ce trece apar tot mai multe întrebări, tot mai multe îndoieli! Oare e mai bine să fiu suspicios la fiecare persoană care mă interpelează? Oare persoanele care cer ajutorul în apropierea bisericilor sunt nevoiaşi sau şarlatani? Dar cei cu feţe dubioase care se urcă în autobuzul aglomerat au de gând să „uşureze” poşeta cuiva? Dar cei care îmi zâmbesc fără un motiv anume... ce urmăresc? Sau cei care sună doar ca să vadă ce mai faci...
De acum voi încerca să-mi obişnuiesc ochii, sufletul şi mintea cu mai puţină inocenţă pentru a reuşi să-mi străbat calea fără prea multe povârnişuri. Dacă procedez corect, doar timpul va spune!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu