CÂND CUVINTELE SUNT DE PRISOS

Oare ce ai putea să-i spui unei persoane când totul în juru-i s-a năruit? Cum să îi spui că există viaţă şi după ce a pierdut ceea ce pentru el a însemnat viaţa? Poţi încerca să-i explici prin exemplu personal, dar tot nu este de ajuns. Poţi veni cu sute de soluţii şi o mie de idei, soluţii din cele mai geniale, poţi să-i întinzi de o mie de ori mâna pentru a-l ridica din prăpastie şi tot nu e de ajuns.

Pentru că, oricât de mult te-ai strădui şi oricât efort ai depune, e mai bine să-i acorzi timpul necesar pentru a plânge, pentru a-şi face ordine în gânduri (ar fi ideal de s-ar întâmpla acest lucru), pentru a spera încă la un come back spectaculos... dar tocmai speranţa aceasta dăunează cel mai mult în astfel de momente, pentru că ea te ţine în loc, te face să arunci privire pline de întrebări spre trecut şi nu spre viitor... un viitor care este doar al tău!

Şi revenind la întrebarea de început... ce ai putea spune? Că ai avertizat că se va ajunge la asta odată ş-odată? Că îi eşti alături şi că, dacă va avea nevoie de ceva, să nu ezite să apeleze? Asta suna a stereotipie pentru mine! Aceste cuvinte le-aş spune oricui mi-este drag, dar pentru o persoană deosebită ce ai face? Ce spui pentru cineva care într-adevăr contează?

Preţuind prietenia, am realizat că ceea ce contează nu este numărul de sfaturi pe care-l dai, ci răbdarea de a asculta! Căci o mie de vorbe nu fac cât 10 minute de ascultat!

Aşadar, prietene, fii fără griji! Ia-ţi timpul necesar pentru a face ceea ce consideri că e bine pentru acel moment... nu contează dacă este bine sau nu, noi, prietenii te vom înţelege şi îţi vom fi alături! Dar cel mai important este ca tu să ştii că suntem aici să te ascultăm!

 

FOSTELE IUBIRI

Călătoria prin trecut poate varia de la o persoană la alta. Ai de ales între aceşti tovarăşi de companie: ură, indiferenţa sau plăcere. Fiecare îşi poate alege modalitatea de a călători, în funcţie de sentimentele ce le-a captat după fiecare despărţire şi de puterea sa de a selecta din bagajul amintirilor.

Cea mai dureroasă călătorie este aceea în care eşti însoţit de sentimentul uri. Fiecare despărţire e dureroasă, dar de ce să ţinem la infinit sentimentele ce ne pustiesc sufletul? De ce să alegi să păstrezi doar amintirile care te rănesc? De ce nu altfel? Pentru că nu vei putea să îţi continui viaţa dacă nu accepţi ideea că, deşi a greşit, persoana aceea nu mai face parte din viaţa ta şi trebuie să îţi construieşti o altă viaţă! Pentru că acolo, undeva, o altă persoană are nevoie de atenţia ta!

Eu ce am ales? Am ales să rămână doar acele amintiri care să conteze pentru suflet! Am ales să-l îmbogăţesc. Am ales să dau uitării acele clipe, lucruri şi nemulţumiri care mi-au clătinat echilibrul! Am ales ca, atunci când mă uit în urmă, să pot zâmbi cu drag! Am ales să-mi învăţ lecţia şi să privesc înainte! Şi pentru un milion de alte motive, care acum îmi scapă!

„Nu privi înapoi cu mânie sau înainte cu teamă, ci priveşte în jur cu atenţie!” – JAMES THURBER

Ştiu, e foarte greu să faci selecţia vremurilor demult apuse, dar viaţa îţi impune acest lucru pentru a te convinge că trebuie să mergi mai departe. Depinde doar de tine pentru determina perioada pe care aloci secţiei!

 

 

E TIMPUL PENTRU O PAUZĂ

Stând cum stau, de obicei, cu fb-ul într-un tab şi cu youtub-ul în celălalt tab al Mozzilei … am dat drumul la melodii şi spionam lumea virtuală. Deschid paranteza şi vă povestesc că azi, la serviciu, în nebunia de hârtii ce mă înconjura, a început pe Naţional FM Scorpions – Wind of change… şi trăgând cu urechea la melodie, aşa multă linişte am simţit, încât mi-a dat energie ca să termin ziua în forţă – închid paranteza. Bineînţeles, am căutat din nou s-o ascult şi mi-a apărut în lista şi melodia „Love will keep us alive”... o melodie pe care, de fiecare dată când o ascult, mă impresionează... în special următoarele cuvinte: "I can't love you, if you won't let me/Can't touche me, if you don't try". De ce aceste versuri? Pentru că, în trecutul recent, am încercat să mă apropii de două persoane care mi s-au părut mie mai speciale decât celelalte... iar de fiecare dată am fost tratat cu refuz! Dar nu un refuz din acela clar şi răspicat, aşa cum îmi place mie s-aud... m-am ales cu un refuz aşa de evaziv, ambiguu, încât trebuia să visez sau să dau în bobi că să realizez că trebuie să-mi văd de drum... şi de-ar fi să-l istorisesc aici, v-aş plictisi. Tocmai ce trăisem un deja-vu la mică distanţă de timp!

După aceste evenimente, am început analiza. Şi totuşi, unde am greşit? Nu am cerut viaţa... am cerut doar să încercăm, să vedem dacă poate ieşi ceva frumos. Am fost prea îndrăzneţ să cred că pot fi acea persoana de care avea nevoie, pentru că visam că poate fi acea persoana de care am nevoie? Am încercat o apropiere firescă, să intru treptat în cercul ei, fără să fiu prea agasant... iar pentru asta trebuia să am permisiunea. Şi mi s-a permis... Am fost lăsat s-o cunosc, mi-a dat voie să mă descopăr în faţa ei... chiar am acordat şansa de a se retrage... şi nu a profitat de ea! Ştiţi ce e mai greu? Nu faptul că eşti tratat cu refuz din start! Ci faptul că îţi faci speranţe, primeşti răspunsuri pozitive şi dintr-o dată lucrurile o iau în direcţia cel mai puţin visată. Nici azi nu am să înţeleg de ce au procedat aşa, ştiind prea bine intenţiile mele! Ori eu am văzut doar ceea ce vroiam să văd?

Oricum, pentru aceste două persoane aşa multă energie am consumat, încât am rămas fără... şi pentru a aduna energia, am decis să fac o pauză. Oricât de mult mi-aş dori să am pe cineva alături, care să împartă jumătatea de pat cu mine, care să fie lângă mine la masă, care să mă întâmpine acasă, cu care să fac cumpărături şi alte asemenea lucruri care se pot face în doi, simt că nu mai am putere. Şi deşi sunt puţin „scuturat”, voi găsi puterea să zâmbesc în fiecare zi, pentru că, deşi îmi lipseşte cel mai important lucru, IUBIREA, mulţumesc în fiecare zi Domnului pentru ceea ce am! 

Cât va fi pauza? Nici eu nu ştiu! Poate o zi, poate o săptămână, poate o lună. Va fi pauză până voi simţi din nou acea energie!

P.S. Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare! Orice asemănare cu personaje sau întâmplări din viaţa mea reală este întâmplătoare! :D

 

MINTE-MĂ FRUMOS!

Aşa se face în ziua de azi… De ce să suferi atunci când cineva îţi spune un adevăr ce nu-ţi pică bine la corazon? Mai bine asculţi o minciună frumoasă ca să fie viaţa mai colorată, pe moment… ce va fi mai târziu, Dumnezeu cu mila!

Dar uite aşa-mi vine o ciudă pe persoanele ce se dau rotunde, cum că ele preferă adevărul şi numai adevărul, chiar cel mai dureros, cum că urăsc atât de mult prefăcuţii, încât atunci când le serveşti un adevăr, aşa se supără pe matale… încât zici că le dai cu paru’n cap! Deh... toţi ne dorim să fim mirifici, cei mai adevăraţi, cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, dar dacă Doamne Doamne nu ni le-a dat pe toate, nu trebuie să căutăm ceea ce ne lipseşte în minciunile altora! Sau partea cu „Vreau doar adevărul” este pentru a te face mai special?

Dar ştiţi ce e şi mai frustrant? Că, atunci când încerci să arăţi unei persoane că nu face bine ceea ce face, când încerci să îi arăţi calea bună, tot tu pici de fraier! Apăi, ăla de-a zis că “facerea de bine e futere de mamă”, maaaare dreptate avea… i-aş face cinste cu o bere!

Mno… să-mi fie învăţătură de minte… dar, aşa cum mă ştiu, nu prea mă ţine mult! Cu proxima ocazie, iar fac pe cocoşul şi, cum pe mine mă mănâncă sub limbă de multe ori, scap porumbelul şi iar mă sexează lumea-n gură!

Dar acum, aşa ciudă mi-este… încât îmi vine să plâng! Trece şi asta… Eu să fiu sănătos!

 

PLĂCEREA DE A FACE BINE!

Tot scriam prin articolele mele că îmi place să ajut lumea, că vreau să fac un bine... bla bla bla... dar cum se tot zice prin lume „vorbe, vorbe... pe când fapte?!?”, am tot căutat un prilej de a face un bine... dar nu din acela mărunţel, de genul îţi împrumut o sumă de bani sau te ajut la cărat bagaje ori something like that! Nuuuu... ceva care să mă mişte, să văd în ochii persoanei pe care o ajut acea privire de recunoştinţă care să te paralizeze şi să-ţi umple sufletul de bucurie!

Am început seria de gesturi nobile (şi sper s-o continui) prin donaţia pe care am făcut-o pentru casa de copii din Valea Plopului. S-au văzut pozele de la alergarea pe care am făcut-o... m-am lăudat destul, deci despre subiectul acesta voi fi scurt şi la obiect: dacă nu se venea cu ideea de donaţie, nu alergam! Din sărăcia mea am donat o sumă suficient de mare să conteze pentru sufletul meu şi prea mică să conteze pentru acei copii!

Însă ce vreau să povestesc aici este despre o persoană pe care am ajutat-o... puţin din punctul meu de vedere... mult din al ei! Căci da, pentru mine chiar nu a fost un efort mare... Şi totuşi, de ce m-am simţit atât de extraordinar? Pentru că, prin intermediul acelei persoane, m-am văzut pe mine cu mulţi ani în urmă, un tânăr deznădăjduit, dezorientat, supărat pe lume, cerând ajutor fără a rosti cuvinte... şi prea puţini au fost cei ce „au văzut” strigătul de ajutor.

Da, pentru deja-vu-ul acesta, am dorit cu tot dinadinsul să o ajut! Şi tot nu am fost lăsat să ajut aşa cum mi-aş fi dorit eu... şi am înţeles! Odată, şi eu am procedat la fel... ruşinea de a fi ajutat mai tot timpul sau orgoliul de a mă descurca de unul singur m-a făcut să îndepărtez unele persoane bine intenţionate de lângă mine!

Aşa a încercat şi ea cu mine... am simţit un soi de ruşine şi puţin orgoliu din partea ei... recunosc, m-a deranjat atitudinea pe care a avut-o... însă, după un somn bun, încercând să desluşesc acel comportament defensiv, mi-am adus aminte de mine şi am hotărât că nu-i cazul să renunţ şi să fiu supărat pentru că nu a răspuns aşa cum mă aşteptam... nu renunţ pentru că „am văzut” la acea persoană strigătul de ajutor! Şi, atunci când va citi, vreau să ştie că fac lucrurile acestea fără vreun interes ascuns... şi de se va simţi profund îndatorată, îi spun că, atunci când va veni vremea, va face şi aceleaşi lucruri pe care le fac eu... şi aşa lumea va deveni mai bună! 

Acum, când viaţa mea a intrat pe un făgaş liniştit, zic eu, fără prea multe bătăi de cap, aş vrea să fac ceea ce aş fi vrut să facă alţii pentru mine şi, ori n-au ştiut, ori n-au putut! Căci, pentru acea privire plină de recunoştinţă, chiar merită să ajuţi! Iar dacă nu aţi avut parte de aşa privire, vă spun că aţi pierdut un lucru extraordinar!

ALERGOTURĂ

Alergotura de 10 km… nu orişice tură! Cum de mi-a trăznit această idee? Pentru că am dat de un grup de persoane care au dorit să facă o faptă bună şi să ajute o casă de copii... iar eu am vrut ca, pentru prima dată, să particip alături de ei la această minune.

Deci, azi, la ora 7 şi ceva... cu ochii lipiţi de somn, înjurând blestematul de telefon, m-am dat jos din pat cu gândul că voi alerga. Ţinta era să alerg cât mai mulţi kilometri... şi dintr-o dată m-au luat emoţiile. Nu ştiu nici acum motivul... oricum, până am ajuns la locul de start, au trecut toate.

Ora 10.00! concurenţii s-au adunat la start. Primii concurenţi care pleacă sunt cei cu bicicletele. La 5-10 minute după ei se dă startul alergătorilor. Mă uit în jur... fel şi fel de participanţi... unii profesionişti, alţii amatori. Fiecare cu ţelurile lui. Al meu? Să alerg o distanţă cât mai lungă. Cu o săptămână înainte îmi depăşisem limit: alergasem cca. 5 km. Eu, cel care nu alergasem niciodată mai mult de 2, maxim 3 km. Aşa că azi îmi impusesem să alerg mai mult cu un pas de 5 km.

START! Am plecat în cursa... vieţii! Las în urmă primul colţ, Universitatea de Vest... ajung şi la stadion... şi nicio urmă de oboseală. Să mai alerg, zic. Doar limita minimă e de 5. Să nu mă las... mi-am impus un ritm, să mă ţin de el. Şi am ajuns la 5 km... am făcut şi pasul în plus... să mai alerg? Daaaaa!!! Gândurile mele nu se îndreaptă spre oboseală... acum e momentul de a face puţină ordine printre ele... şi, fără să realizez, la o cotitură, o domniţă îmi arată pe o plăcuţă că mai sunt 2 km!!! Woooow! Stai să mă dumiresc! Văd bine?!? Am alergat 8 km??? C’mooon... hai că mai pot! Încă puţin şi termin cursa! Şi îmi reiau şirul gândurilor aleatoare, numai cel legat de oboseală să dispară. Pas cu pas, se zăresc străzi din ce în ce mai apropiate de finish... şi încerc să măresc tempo-ul... numai pentru a scoate şi mai mult din mine. Ultimul viraj... apare linia dreaptă... Cătălin, la final, mă aşteaptă cu o îmbărbătare... Ultimii paşi... FINISH! Gataaaa!!! Am alergat 10 km... Timpul: 1:00:05! Pentru asta, primesc o diplomă şi o medalie... Excelent! Dar nu pentru asta am alergat atât! În primul rând, pentru copii aceeia... şi în al doilea rând, pentru mine! Am zis, ca să nu supăr cele două părţi, că pentru ei am alergat 5 km iar pt mine tot atât!

Concluzia? Sunt mândru, chiar foarte mândru, că un sedentar şi un fumător înrăit, ca mine, a reuşit să nu se oprească deloc. Deci, de azi nu mai am voie să zic „NU POT!”. Tot aşa cred că vor spune şi mulţi dintre cei care s-au alăturat acestei cauze!

Clasamentul şi poze găsiţi AICI :D

 

ARTA DE A FI PRIETEN

A trecut ceva vreme de când nu am mai scris în colţul meu de linişte... Motive? Aş putea invoca vreo 2-3, mincinoase de altfel, dar în principiu a fost pentru că nu a prea fost timp şi nu am simţit nevoia de a vă mai împărtăşi gândurile mele! Dar nu am dat vina pe lipsa de idei... am destule! Sper doar să găsesc iar plăcerea de a scrie!

   Acum am decis să scriu, o dată-n plus, despre prietenie... dar acum nu vreau să explic ce înseamnă acest cuvânt, ci doar despre cum ar trebui să fii... ca prieten... şi o să povestesc în cele ce urmează ceea ce mi s-a întâmplat, nu din imaginaţie sau din experienţa altora... că să nu lăsăm loc la interpretări!

   Nu mai ştiu exact dacă scrisesem în vreun articol sau a fost doar în imaginaţia mea, dar mă lăudasem odată că sunt un bun ascultător, că am un suflet mare, că sunt gata să ajut pe oricine are nevoie de o mână de ajutor... chiar dacă nu-mi este prieten! Fac asta pentru că nu-mi place să văd lume nefericită în juru-mi! Şi, caracterizat de astfel de epitete frumoase, am plecat urechea la una, alta... şi-am ascultat! Am spus şi câteva vorbe când am crezut că e oportun, dar cred că ajutorul maxim l-am dat ascultând! Şi am tot ascultat... dar am simţit nevoia să fiu ascultat la un moment dat... numai că nu puteam să fac asta doar aşa... fără să fiu întrebat... În primul rând, pentru că, în principiu, trebuie să simt un ataşament faţă de confesor şi, în al doilea rând.... să fim serioşi... doar sunt bărbat, ce draq!!! Cum să fac eu aşa ceva?!? Eu sunt cel mai tare, cel care aduce optimismul printre oameni, întotdeauna cu zâmbetul pe buze, bine dispus, cel cu replicile în buzunar pentru toată lumea şi pentru orice situaţie! Mno... uite că mai dau şi eu rateuri şi mai simt nevoia să mă întrebe şi altcineva, în afară de prietenii mei, ce mai fac, dacă sunt bine... Ştiţi voi, din astea, de suflet... că nu strică. Din moment ce te descarci emoţional faţă de o persoană, fie ea şi cvasinecunoscută, mi s-ar părea firesc ca, la un moment dat, să îţi treacă prin căpşor să mai întrebi şi tu: „Băi, fraiere, da’ tu eşti bine?” sau ceva de genu’... Dar se pare că s-a cam uitat acest lucru... tot ceea ce contează în ziua de astăzi e doar propria-ţi persoană. Să fiu eu pe lângă modă? Tare mi-aş dori să fiu... De aici ideea titlului... gândeam că pentru a fi cu adevărat prieten pentru cineva este o adevărată arta, pe care mulţi, în ziua de azi, au uitat-o! Sau n-au învăţat-o, când i-a fost timpul ei... dar va veni!

   Se simte cineva atins de ce am scris până acum? Ar fi ceva... dar mira-m-aş!!! Tocmai cine nu trebuie face gestul! Dar asta e, nu ăsta a fost scopul.

   Iar pentru a distrage atenţia cititorului de la atitudinea mea negativă şi pentru a evita întrebările de genul „Ce ai păţit?” sau „Ştii prea bine că eu te ascult oricând?”, vă pun pe tavă următoarele idei pentru viitoare articole: „Femeile sunt nişte plângăcioase” (sau ceva de genul... oricum, un articol misogin dar realist, zic eu... doar după citire :D), „Plăcerea de a face BINE!”, „Crezi că mă cunoşti?”... şi încă vreo câteva articole fără prea mare semnificaţie sentimentală, cum ar fi „Norocul meu”, „Plăcerea de a fi printre copii”... Deci? Despre ce să fie?