CÂND CUVINTELE SUNT DE PRISOS

Oare ce ai putea să-i spui unei persoane când totul în juru-i s-a năruit? Cum să îi spui că există viaţă şi după ce a pierdut ceea ce pentru el a însemnat viaţa? Poţi încerca să-i explici prin exemplu personal, dar tot nu este de ajuns. Poţi veni cu sute de soluţii şi o mie de idei, soluţii din cele mai geniale, poţi să-i întinzi de o mie de ori mâna pentru a-l ridica din prăpastie şi tot nu e de ajuns.

Pentru că, oricât de mult te-ai strădui şi oricât efort ai depune, e mai bine să-i acorzi timpul necesar pentru a plânge, pentru a-şi face ordine în gânduri (ar fi ideal de s-ar întâmpla acest lucru), pentru a spera încă la un come back spectaculos... dar tocmai speranţa aceasta dăunează cel mai mult în astfel de momente, pentru că ea te ţine în loc, te face să arunci privire pline de întrebări spre trecut şi nu spre viitor... un viitor care este doar al tău!

Şi revenind la întrebarea de început... ce ai putea spune? Că ai avertizat că se va ajunge la asta odată ş-odată? Că îi eşti alături şi că, dacă va avea nevoie de ceva, să nu ezite să apeleze? Asta suna a stereotipie pentru mine! Aceste cuvinte le-aş spune oricui mi-este drag, dar pentru o persoană deosebită ce ai face? Ce spui pentru cineva care într-adevăr contează?

Preţuind prietenia, am realizat că ceea ce contează nu este numărul de sfaturi pe care-l dai, ci răbdarea de a asculta! Căci o mie de vorbe nu fac cât 10 minute de ascultat!

Aşadar, prietene, fii fără griji! Ia-ţi timpul necesar pentru a face ceea ce consideri că e bine pentru acel moment... nu contează dacă este bine sau nu, noi, prietenii te vom înţelege şi îţi vom fi alături! Dar cel mai important este ca tu să ştii că suntem aici să te ascultăm!