Tot scriam prin articolele mele că îmi place să ajut lumea, că vreau să fac un bine... bla bla bla... dar cum se tot zice prin lume „vorbe, vorbe... pe când fapte?!?”, am tot căutat un prilej de a face un bine... dar nu din acela mărunţel, de genul îţi împrumut o sumă de bani sau te ajut la cărat bagaje ori something like that! Nuuuu... ceva care să mă mişte, să văd în ochii persoanei pe care o ajut acea privire de recunoştinţă care să te paralizeze şi să-ţi umple sufletul de bucurie!
Am început seria de gesturi nobile (şi sper s-o continui) prin donaţia pe care am făcut-o pentru casa de copii din Valea Plopului. S-au văzut pozele de la alergarea pe care am făcut-o... m-am lăudat destul, deci despre subiectul acesta voi fi scurt şi la obiect: dacă nu se venea cu ideea de donaţie, nu alergam! Din sărăcia mea am donat o sumă suficient de mare să conteze pentru sufletul meu şi prea mică să conteze pentru acei copii!
Însă ce vreau să povestesc aici este despre o persoană pe care am ajutat-o... puţin din punctul meu de vedere... mult din al ei! Căci da, pentru mine chiar nu a fost un efort mare... Şi totuşi, de ce m-am simţit atât de extraordinar? Pentru că, prin intermediul acelei persoane, m-am văzut pe mine cu mulţi ani în urmă, un tânăr deznădăjduit, dezorientat, supărat pe lume, cerând ajutor fără a rosti cuvinte... şi prea puţini au fost cei ce „au văzut” strigătul de ajutor.
Da, pentru deja-vu-ul acesta, am dorit cu tot dinadinsul să o ajut! Şi tot nu am fost lăsat să ajut aşa cum mi-aş fi dorit eu... şi am înţeles! Odată, şi eu am procedat la fel... ruşinea de a fi ajutat mai tot timpul sau orgoliul de a mă descurca de unul singur m-a făcut să îndepărtez unele persoane bine intenţionate de lângă mine!
Aşa a încercat şi ea cu mine... am simţit un soi de ruşine şi puţin orgoliu din partea ei... recunosc, m-a deranjat atitudinea pe care a avut-o... însă, după un somn bun, încercând să desluşesc acel comportament defensiv, mi-am adus aminte de mine şi am hotărât că nu-i cazul să renunţ şi să fiu supărat pentru că nu a răspuns aşa cum mă aşteptam... nu renunţ pentru că „am văzut” la acea persoană strigătul de ajutor! Şi, atunci când va citi, vreau să ştie că fac lucrurile acestea fără vreun interes ascuns... şi de se va simţi profund îndatorată, îi spun că, atunci când va veni vremea, va face şi aceleaşi lucruri pe care le fac eu... şi aşa lumea va deveni mai bună!
Acum, când viaţa mea a intrat pe un făgaş liniştit, zic eu, fără prea multe bătăi de cap, aş vrea să fac ceea ce aş fi vrut să facă alţii pentru mine şi, ori n-au ştiut, ori n-au putut! Căci, pentru acea privire plină de recunoştinţă, chiar merită să ajuţi! Iar dacă nu aţi avut parte de aşa privire, vă spun că aţi pierdut un lucru extraordinar!
>:D< Multumesc, adi!
RăspundețiȘtergere