Revenii… în “lumea bună”, cum ar zice unii! Cică avusăi şi eu concediu şi dădui fuga acasă, la mami şi la tati, ca să îmi revin din nebunia de pe meleagurile bănăţene. Încă două săptămâni împărat :D
Mi-am luat concediu de la tot, chiar şi de la blog... cu toate că aş fi avut o mulţime de idei de pus acolo... numai că atmosfera de acasă nu prea mi-a priit!
Pentru concediu nu mi-am facut niciun plan... (bine, fie... recunosc, au fost ceva planuri, dar erau flexibile, în funcţie de ce venea pe momente), marea idee a fost să mi-l apropii pe cel mai mic membru de familie, nepoţelul Radu. Prin urmare, n-a fost zi în care să nu îmi fac drum pe la surioara mea ca să ma joc cu el, să îl iau în braţe, să mă plimb cu el, pe langă el... totul era să îi intru în graţii. Şi nu poţi păcăli un copil uşor... te simte imediat ce fel de om eşti.
Prima întâlnire? De coşmar! Cum m-a văzut, cum s-a pus pe plâns, încât am zis către sor’mea: „Decât să-l văd plângând, mai bine plec acasă şi vin mâine!”... Dar el a vrut doar să mă sperie, să vadă dacă merit atenţia lui! Şi cu fiecare zi ce a trecut, ne-am cunoscut tot mai mult.
Ce am descoperit? Că e tare greu să creşti un copil... ai nevoie în primul rând de muşchi... şi de răbdare de fier... Ca să îi înţelegi toate „vorbele”, toate gesturile, mi se pare ceva fantastic! Cât am stat cu el, dacă începea să plângă sau să se moţăie, mă gândeam doar că a făcut pe el sau că îi e foame... nu mi-ar fi trecut prin cap că el vrea să îi arăţi cine ştie ce obiect... sau că vrea doar să îl ţii în braţe... sau să îl sprijini când stă în picioare... sau să îi vorbeşti... Şi că tot am adus vorba de ţinut un copil în braţe: Doamne, ce neîndemânatic eram! Aşa frică mi-era să nu fac vreuna nefăcută... şi după nici 10 minute, curgeau apele pe mine... dar te obişnuieşti, important este să nu renunţi!
În afară de asta, am dormit cât s-a putut de mult... am citit o carte (după nu ştiu câţi ani)... am ieşit prin oraş, la un citro, o bârfă... am mai pus mâna şi am ajutat şi eu niţel prin curte (nu prea mult, că strică :D)... şi cam atât! Cam aproape aceleaşi lucruri pe care mi le-am imaginat că le voi face în această vacanţă!
Acum, concediul s-a terminat... să uităm de lâncezeală, de tot ce înseamnă a fi un pierdevară. Două lucruri avem de făcut: să ne punem pe scris, căci avem de unde, şi să ne concentrăm asupra jobului! Hai Săcene, că se poate!
