ÎNVINGĂTOR SAU ÎNVINS!

În fiecare om există două laturi: învingătorul şi învinsul! Simplu! Dacă eşti învingător... nu prea sunt multe de spus... decât „Ţine-o tot aşa!”. Când pierzi e mai dificil! E important de ştiut că dintr-un eşec poţi găsi lucruri pozitive şi greşelile făcute te pot ajuta pentru a remedia situaţiile viitoare astfel încât să nu mai ai ocazia de a mai pune la caieţelul cu înfrângeri o nouă „reuşită”.

În viaţă poţi avea momente în care crezi că toate relele s-au adunat la uşa ta şi aşteaptă să le deshizi uşa pentru a-ţi „condimenta” zilele... te gândeşti că norocul te-a părăsit subit şi de acum înainte toate vor fi la fel. Îţi doreşti din toată inima să vezi o rază de lumină însă tot ceea ce primeşti este doar un nor negru ce nu vrea să lase soarele să te încălzească. Ca să nu mai amintesc de dialogul pe care îl porţi din ce în ce mai des cu Dumnezeu: „Cu ce am greşit încât să merit o astfel de soartă?”

În toate aceste ipostaze m-am regăsit cel puţin o dată! Şi eu L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu aruncă şi către mine o privire... şi eu m-am uitat îndelung după o rază de speranţă, până am obosit... şi eu am gândit că norocul mi-a plecat departe şi că nu se va mai întoarce. Până când, studiind din greu care îmi sunt neajunsurile şi văzând neajunsurile altor persoane, am zis că nu este frumos să mă vaiet atât şi să las locul altora... care cred că nu aveau loc de mine!

Acum, uitându-mă la „neajunsurile” din viaţa mea, chiar mi se pare stupid modul în care m-am comportant. Mă întreb ce am avut atunci când mă mâniam pe Dumnezeu, când El mi-a oferit o viaţă liniştită, mi-a dat sănătate, mi-a dat posibilitatea să am un loc unde să dorm şi să am ce să pun pe masă. Acelaşi lucru pot spune şi despre norocul meu... oare nu mă simt norocos doar pentru simplul fapt că am oameni care ţin la mine? Oare n-a fost noroc faptul că am reuşit să-mi duc la bun sfârşit o sarcină greu de realizat?

Aşa că, atunci când consideri că ai o viaţă ce te nemulţumeşte, priveşte mai atent în jur: uită-te la alţi oameni care nu au cu ce sau unde să se încălzească iarna, oameni care trăiesc prin spitale, rugându-se să se însănătoşească sau care se umilesc pentru a putea să aducă ceva de mâncare acasă. Pe ei nu îi vezi să se plângă atât de mult precum o facem noi... ei au învăţat să-şi poarte crucea! Noi de ce nu putem să facem la fel? De ce alegem varianta uşoară (a ne plânge de milă) şi nu încercăm să vedem cât de norocoşi suntem? Nu spun să ne mulţumim cu puţin, dar nici să-L mâniem pe Dumnezeu cu fleacuri nu e frumos!

Am întâlnit persoane pe care le admiram. Persoane pe care le credeam invingătoare... dar când am aflat că viaţa lor nu este aşa de roză precum părea, le-am admirat şi mai mult! Le admiram pentru că ştiau să îşi ascundă nevoile şi continuau să lupte pentru ceva mai bun cu zâmbetul pe buze... nu căutau compasiune la tot pasul! Am întâlnit şi persoane care înşirau victorii la rând! Le-am admirat pentru modestia de care dădeau dovadă... nu s-au bătut cu pumnul în piept ca să arate tuturor cât de puternice sunt! Au continuat să ajute cât au putut de mult şi nu au uitat de unde au plecat... pentru astfel de persoane... tot respectul cuvenit!

Eu? Eu am ales să văd în orice lucru partea bună. Am ales să primesc tot ce mi se oferă... şi să aleg ceea ce cred că este folositor pentru nevoile mele. Voi mai încerca să fiu mai puţin mofturos! Mă simt norocos pentru că ştiu că Dumnezeu are grijă de mine în fiecare clipă!

Tu... cum alegi să fii? Învingător sau învins?

PRIN OCHII INOCENŢEI

Timpul aleargă iar oamenii îl însoţesc. Au învăţat că este atât de preţios încât, din dorinţa avidă de a-l avea cât mai mult lângă ei, aleargă şi ei în continuu, fără a mai fi atenţi la alte lucruri, la detaliile care fac diferenţa! Nu vor să mai iasă în evidenţă, vor doar să fie normali! Ignoră frumosul, închid ochii la răutăţile din jur, întorc privirea la drame! Tot mai mulţi se îndoapă cu indiferenţă pentru a se se imuniza!

La cum am fost învăţat eu să privesc oamenii, nu mare mi-e mirarea când văd vreo anomalie a societăţii! Dar şi mai mare mi-e mirarea când povestesc cuiva despre anomalie şi mă trezesc cu replica: „Aşa şi? Unde-i problema?”, ca şi când e ceva natural, obişnuit, normal!

Şi mă duc cu firul poveştii undeva... în copilăria mea... cînd societatea nu era aşa bolnavă... ori nu o vedeam eu aşa! Poate că existau cerşetori, poate că se întâmplau şi lucruri urâte (furturi, tâlhării etc.) dar eu pe atunci nu le vedeam. Poate că exista răutate în oameni, dar tot la fel, nu se prea arăta pe toate drumurile... Pe atunci, oamenii se plimbau pe străzi cu zâmbetul pe buze, grijile nu erau întipărite pe figurile tuturora. Am văzut cerşetori şi atunci... dar din aceea umili, nu ca cei din ziua de azi... care fac din asta un job şi câştigă mult mai bine decât mulţi oameni care încearcă să ducă o viaţă onestă. Am auzit şi poveşti în care oamenii îşi însuşeau bunurile altora, dar nu ca în ziua de azi. Azi... mă îngrozesc. Dacă te sui în vreun mijloc de transport în comun trebuie să ai mare grijă la bunurile personale... pentru că sunt „specialişti” printre noi la tot pasul, mai ales în locurile superaglomerate. Tâlhării? Sunt şi din astea... Culmea este că se întâmplă şi ziua, în amiaza mare! Ce să mai zic... nu mai au frică de nimic... sau poate că foame îi face aşa de „îndrăzneţi”!

Totuşi, sunt dezamăgit atunci când văd oameni prefăcuţi, linguşitori, perfizi şi orice alte epitete de acest gen. Mie nu mi-a spus nimeni cum să mă feresc de ei. Am fost învăţat să fiu corect. Am învăţat să dau crezare tuturor vorbelor care mi se spun şi să mă încred în oameni. Am crezut ca dacă ţi se promite ceva, acesta va fi dusă la sfârşit cu brio! Din ce văd eu acum, fiecare îşi vede de interesul propriu şi nu se apropie de o altă persoană decât dacă nu poate ajunge la ţel decât prin intermediul acelei persoane!

Cu fiecare zi ce trece apar tot mai multe întrebări, tot mai multe îndoieli! Oare e mai bine să fiu suspicios la fiecare persoană care mă interpelează? Oare persoanele care cer ajutorul în apropierea bisericilor sunt nevoiaşi sau şarlatani? Dar cei cu feţe dubioase care se urcă în autobuzul aglomerat au de gând să „uşureze” poşeta cuiva? Dar cei care îmi zâmbesc fără un motiv anume... ce urmăresc? Sau cei care sună doar ca să vadă ce mai faci...

De acum voi încerca să-mi obişnuiesc ochii, sufletul şi mintea cu mai puţină inocenţă pentru a reuşi să-mi străbat calea fără prea multe povârnişuri. Dacă procedez corect, doar timpul va spune!

PE DRUMURI DIFERITE

Ţi-am făcut loc în viaţa mea! Am crescut alături de tine! Am devenit mai puternic în mâinile tale! Mi-ai dezvoltat acele simţuri pe care credeam că nu le am! Acum văd toate aceste lucruri pe care le-ai făcut pentru mine! Dar le-ai făcut într-un mod atât de subtil, încât abia acum văd că trăiam doar prin tine! De ce nu am observat atunci, cât încă eram împreună? De ce ai ales să nu ieşi în evidenţă, să-mi arăţi toate  lucrurile minunate pe care le făcei? De ce acum, când eşti departe?

Am vrut să te am lângă mine pentru totdeauna şi totuşi, te-am lăsat să pleci făcând... NIMIC. M-am simţit neputincios, legat de mâini şi de picioare! De ce nu mi-a spus nimeni că, atunci când dragostea loveşte, te face neputincios?

Mi-am dorit să trăiesc încă o dată trecutul din care faci parte dar, încă o dată, nu mi-a spus nimeni că trecutul nu poate fi retrăit. Tot ce puteam spera este să am un nou început... alături de tine! Plutesc pe valurile amintirilor, încercând să le simt, o dată-n plus! Să-mi mângâi sufletul pustiit! Vreau să mă aline atunci când toate celelalte lucruri nu mă mai ajută!

Voi continua cu această şaradă pentru că este tot ceea ce pot alege din ceea ce mi se oferă. Ştiu că nu va mai fi un „NOI”! Ştiu că soarta „NOASTRĂ” a fost demult pecetluită atunci, demult, când am fost incapabil să lupt... când am considerat că este mai bine să alegem drumuri separate, crezând că pot la fel de uşor să găsesc pe cineva care să valoreze mai mult ca tine! Iar pentru a putea să scap de tine mă voi înarma cu răbdare... Mi-aş dori să te urăsc, pentru că unde e ură, nu e loc de dragoste!

MI-E FRICĂ DE TRECUT

Mi-e frică de trecut! Da, mărturisesc! Mi-e frică de ea... i-am mărturisit-o şi ei! Atunci când s-a terminat, am căutat să o alung din gânduri cum am ştiut mai bine, m-am agăţat de fiecare şansă ce mi s-a ivit, m-am folosit de oameni (ne)cunoscuţi pentru a-mi putea construi o altă lume... la început am privit obsesiv spre înapoi cu gândul că poate zăresc acea uşă deschisă, după care m-am resemnat din ce în ce mai mult... Nu m-am putut abţine să nu arunc o privire scurtă peste umăr din când în când... am căutat să-mi interesectez drumurile cu ale ei... Simţeam că ceva încă ne mai leagă de acest trecut, că mai sunt încă vorbe nerostite, fapte nefăcute şi poveşti neterminate... şi acum mai arunc priviri spre înapoi! Doar că acum m-am împăcat cu gândul că nu mai trebuie să visez la NOI.

   Ce nu am înţeles, nici până acum, este de ce ţine cu tot dinadinsul să îşi facă simţită prezenţa în viaţa mea? Ea, care spunea odată că, pentru a mă vindeca, a trebuit să poarte mantia invizibilă, acum caută, sub diferite pretexte, să-mi descopere drumul pe care merg. De ce-mi spune că eu sunt etalonul pentru ceilalţi pretendenţi? De ce se simte în siguranţă atunci când o strâng în braţe? De ce-mi spune să mai rămân atunci când vreau să plec? De ce mă întreabă dacă o mai iubesc? De ce toate astea, când tot ea e cea care spune că nu trebuie să mai sper că ar mai putea fi ceva între noi?

   Am întrebat-o dacă ştie cât de mult am iubit-o! A zis că ştie... eu tind să cred că nu conştientizează suficient de mult. Oare ştie că, pentru a nu mă întoarce în trecutul ce nu mi-e drag, am postat un scut între noi? Un scut care trebuie să îmi ofere siguranţă şi încredere, dar care mi se pare aşa de fragil uneori...

DACĂ INSIŞTI...

Azi vroiam să povestesc tot cu perdea... cum fac de obicei când încerc să punctez către o anumită persoană... am scris un paragraf „cenzurat”, l-am tot modificat... dar am ajuns să-l şterg şi să fiu puţin mai direct decât sunt de obicei!

Este vorba despre o persoană cu care am trăit o poveste de iubire în adolescenţa mea, care nu s-a terminat bine pentru ea. Iar în momentul în care s-a terminat, am considerat că, pentru a-şi reface viaţa, e mai bine să dispar efectiv din viaţa ei... anii au trecut, eu am trăit o altă poveste de iubire, mult mai profundă, dar care s-a terminat rău pentru mine. Cum s-ar zice, s-a întors roata. Şi după atâta timp, tot ea a fost cea care a căutat să intre în viaţa mea! Din bun simţ am acceptat să schimb câteva cuvinte cu ea. Nu ştiu ce aşteptări a avut de la mine... dat fiind că eu am fost mitocanul care a rănit-o. I-am explicat că ceea ce a fost între noi nu a fost dat uitării... că în fiecare an, de ziua ei, i-am transmis gândurile mele de bine... pentru că aşa a fost! Dar a fost... şi nu va mai fi!

Treptat, s-a ajuns la schimb de poveşti, fiecare ce a făcut şi cum şi-a trăit viaţa... şi am simţit o umbră de fericire atunci când i-am spus că am cunoscut şi eu eşecul în dragoste... am simţit falsitate în cuvintele ei atunci când îmi zicea că îşi doreşte să fiu fericit... Poate mi s-a părut! Sper să mi se fi părut!

De ce m-a dus gândul aici? Pentru că, într-o ultimă discuţie, am avut parte de reproşuri, reporşuri pe care le ştiam pe dinafară şi nu era nevoie să mi le împrospăteze! Şi imediat am realizat că, după atâta timp, această femeie nu a reuşit să facă pace cu trecutul!

Ceea ce m-a deranjat cu adevărat a fost faptul că, printre atâtea reproşuri, pe care eram dispus să le trec cu vederea, a aruncat cuvinte urâte despre o persoană la care ţin foarte mult şi pe care nu o cunoaşte deloc. Iar acest lucru a scos din mine acel om rudimentar, care îşi apără valorile pe care şi le-a păstrat cu atâta străşnicie. Iar pentru asta, am aruncat vorbe grele... care ştiu că au lovit acolo unde doare cel mai rău!

Nu îmi stă în fire să jignesc, sunt rezervat. Mi-e teamă să fac asta pentru că ştiu că, dacă spun ceea ce gândesc, doare... pentru că ştiu să lovesc acolo unde doare cel mai tare! Aş putea să număr pe degetele unei singure mâini când am fost nevoit să fac lucruri cu care nu mă mândresc, iar una dintre situaţii a implicat-o tot pe ea... Sunt confuz! Dacă prima dată nu a fost suficient, de ce a încercat cu tot dinadinsul să se întâmple şi a doua oară?

Încerc să îmi explic pentru ce a căutat atât de mult să reia legătura cu mine... de ce a dus discuţia spre lucruri neplăcute... de ce căutat cu tot dinadinsul să o jignesc din nou? Ştiu că mă urăşte şi nu o condamn. Îmi pare rău pentru ea, dar aşa e în viaţă! Drumurile noastre s-au despărţit atunci, demult!

Pentru cei care vor încerca să atace persoanele pe care le iubesc, lucruri în care cred cu tărie sau amintiri care îmi încălzesc sufletul, le spun din tot sufletul să se mai gândească o dată... pentru că vor avea de-a face cu un altfel de Adi decât îl ştiu ei!