SĂ VINĂ TITANII

  Sunt ani buni de când am început să cresc, să-mi dezvolt simţurile, să învăţ să lupt cu oamenii mari... m-am antrenat intens pentru asta... şi am luat-o de jos! Pas cu pas, cu răbdare şi determinare, fără a sări peste vreo etapă. Baza antrenamentelor era formată, mai era nevoie de antrenor şi de peisaj. Antrenorii mi-au venit la momentele cheie, exact când a trebuit! Peisajul? L-am schimbat atunci când m-am plictistit de el! Şi am început lupta...

Am mai avut parte de uriaşi... unii dintre ei erau doar cu numele... au picat repede! Cei adevăraţi se văd de la distanţă, prin atitudine, limbaj, caracter... Le-am urmat exemplu. Le-am studiat mişcările. I-am urmărit în înfruntările dintre ei, căci atunci ai cel mai mult de învăţat... şi cu perseverenţă şi inteligenţă am reuşit ori să-i ocolesc cu eleganţă, ori să-i dobor. I-am ocolit pe cei de la care credeam nu am ce învăţa!

  Când m-am plictisit de ei, am încercat giganţi! Da, ei sunt esenţa vieţii de zi cu zi, ei sunt acele modele pe care ai dori să le copiezi! Am vrut să fiu ca ei, dar cine să te bage în seamă? I-am provocat!!! Provocarea m-a făcut să-mi descopăr resurse de care nu mă credeam capabil să le deţin... am început lupta... i-am studiat scurt, le-am citit intenţiile. Unele atacuri m-au culcat la pământ şi cu greu am reuşit să mă ridic... altele m-au lăsau perplex şi până să mă dezmeticesc s-a terminat farmecul luptei. Unii giganţi şi-au bătut joc de mine, mi-au râs în nas. Nu a contat, am ţinut să le fac întorc „favorul”, n-am vrut să le rămân dator. Am învăţat că orice stâncă se roade de apele ce o macină! Am tatonat terenul, am imitat alţi giganţi, le-am urmărit, le-am studiat fiecare mişcare... doar pentru momentul care va fi să vină... pentru când voi reuşi să dobor primul gigant.... şi am reuşit! Greu e începutul căci apoi... Cine sunteţi voi, giganţilor? Nu-mi mai este frică de voi! Veniţi şi provocaţi-mă!

  Acum? Acum sunt deja unul de-al lor! Lupt cu ei... zi de zi... încearcă să mă retrogradeze în liga inferioară! Dar ei nu ştiu că nu mai au cum să facă asta. E prea târziu... căci eu am decis să trec la liga superioară! LIGA TITANILOR!!! Cu ei, ai doar câteva şanse-n viaţă să îi atingi şi poate doar una să li te alături! Dar nu mă grăbesc, căci nu am nimic de pierdut, doar de câştigat! Căci aşa cum am reuşit să dobor giganţi, vreau să dobor şi titani... cu perseverenţă, niciunul nu este de fier, totul ţine să-i găseşti punctul slab! Şi îl voi găsi!

 

SINGUR ÎMPOTRIVA TUTUROR!

Cam aşa m-am simţit eu în ultima vreme... bine, nu chiar împotriva tuturor! 
Cum vine asta? Am 30, mă duc vertiginos spre 31! Şi multe, dar multe persoane cu care interacţionez vin cu întrebarea: Ţi-ai făcut prietenă? Când te însori? Aproape zi de zi! Unele vorbe treceau pe lângă mine... dar venind din partea unora, chiar mă prindeau cu garda jos şi mă loveau din plin. Uneori chiar ajuseseră exasperante aceste întrebări iar ca să scap de corvoada raspunsurilor şi de a le închide gura, a trebuit să mint! Aveam nevoie de o gură de oxigen şi numai aşa am ştiut să fac faţă situaţiei!

Multe „sfaturi” am primit de la cunoştinte, câţiva au încercat să „mă lipească”, puţini au fost cei care m-au lăsat să mă descurc singur... căci asta am căutat! Nu am aplecat urechea la sfaturile multora, riscând să pierd o prietenă de nădejde! Nu am căzut ispitei de a fi cu cineva doar de dragul de a nu mai fi singur, căci nu-mi place singuratatea în doi. 

 

„Time is too slow for those who wait, too swift for those who fear, too long for those who grieve, too short for those who rejoice, but for those who love, time is eternity!” 
Henry Van Dyke

Am preferat să-mi aştept momentul cu îndârjirea ce nu mă caracteriza odată! Am lăsat timpul să treacă ireversibil cu riscul de a nu se întâmpla nimic bun! M-am înarmat cu o răbdare ieşită din comun! N-am trecut la gesturi necugetate atunci când mi-a fost mai greu! Am făcut toate astea doar pentru clipa în care EA, cea care mă va cuceri, să apară şi să-mi dea aripi! Căci „good things come to those who wait!”

O ALTĂ VIAŢĂ

      S-a făcut un an! Pe 24 iunie! Parcă! Nu ştiu… nu am reţinut data… mi-a zis ea, odată, că atunci s-ar fi întâmplat! Aşa să fie. Prin urmare, e prilej de sărbătoare… sau cum ar trebui să fie? După mintea mea, aş sărbători! Dar nu pentru că aş fi scăpat de vreo scorpie… doar pentru faptul că în anul acesta am reuşit să învăţ lucruri pe care nu le-am învăţat până atunci şi pe care nu cred că le-aş fi putut învăţa altfel! Am avut timp ca în acest an să devin mai înţelept, să mai maturizez sufletul acesta de copil, să văd mai profund sensul vieţii!

       Ce am învăţat în tot acest timp? Aş putea să repet după Octavian Paler... ar fi mai mult decât suficient:

 „Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească... tot ce poţi face este să fii o persoană iubită! Restul depinde de ceilalţi!”

„Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă, ci PE CINE ai!”

„Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.”

„Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten, vei găsi puterea de a-l ajuta!”

        În acest an, AM ÎNVĂŢAT:

- ce este iubirea;

- ce este singurătatea;

- că doare rău dragostea;

- că trebuie să ai voinţă de fier pentru a putea zâmbi;

- să urăsc... să urăsc şi să iubesc în acelaşi timp;

- să iert, în adevăratul sens al cuvântului... astfel, am uitat să urăsc;

- că nu poate să existe amiciţie/prietenie între două persoane care s-au iubit;

- că nu ţi se dă atunci când ceri, ci atunci când trebuie;

- că este nevoie de timp şi răbdare pentru a privi spre înainte cu încredere;

- că este bine să mai încerci, dar şi să ştii când trebuie mers mai departe;

- că, oricât de mult te-ar ajuta prietenii, depinde doar de tine să treci peste obstacole;

- că nu trebuie să păstrezi pentru tine fericirea, atunci când o ai... poate mai au şi alţii nevoie;

- că nu trebuie să te izolezi în lumea pe care ţi-ai construit-o... nu se ştie când te vei trezi singur;

- să preţuiesc cel mai mic gest, să primesc cu drag chiar şi cel mai mărunt lucru;

- să fiu mai atent la ceea ce mă înconjoară;

- să nu mai spun „NICIODATĂ”, prefer „Never say never and never say forever”.

Acum, privesc spre viitor cu încredere, având alături toate aceste lecţii primite de la viaţă. Şi de va fi să fie şi a doua oară furtună, cu plăcere primesc tot ce va veni... pentru clipele minunate pe care le trăieşti lângă persoana iubită, chiar merită să încerci! Cine ştie, poate de data asta va fi mai bine!

Şi pentru că ne aflăm la ceas de sărbătoare, se cuvin nişte urări... singur nu-mi pot ura, vă las pe voi! În schimb, ei îi doresc din tot sufletul să aibă parte de lucruri minunate şi prieteni de nădejde, să aibă sănătate, să nu renunţe, orice s-ar întâmpla, la visul de a fi un mare psiholog (poate, vreodată, Doamne fere`, am să-i trec pragul... sigur am reducere :D) şi să îşi găsească liniştea sufletească! Îi mulţumesc pentru ce a făcut pentru mine, chiar şi în absenţa ei!

LA MULŢI ANI... nouă! :)

MUZICA ÎN VIAŢA MEA

   Mi-a plăcut muzica… muzică de calitate. Să fi fost prin generală când mi-a trecut prin cap ideea că ar fi minunat să ştiu a cânta la un instrument… oricare ar fi acesta. Vroiam  să am ceva ieşit din comun faţă de ceilalţi. Aşa că am început, sfios, să alerg după tot felul de instrumente: un pian, un acordeon, o tobă... orice, numai să descopăr cu ce m-aş identifica mai bine... cu unele am petrecut câteva zile, cu altele luni de zile, dar niciodată mai mult!

   Până am descoperit chitara! Şi am început s-o studiez... la început îi atingeam corzile timid, cu frică, să nu se rupă. Aş putea spune că a fost magie din prima clipă! Timpul şi-a spus cuvântul şi cu fiecare zi în compania ei deveneam tot mai îndrăzneţ, ciupeam cu mai mult curaj corzile iar sunetele care ieşeau aveau tot mai mare tărie... deveneam încet un întreg. Vremea însă nu a fost răbdătoare nici cu mine, nici cu chitara. Sunetele nu mai reuşeau să fie atât de frumoase, corzile se încăpăţânau să mai asculte comenzile degetelor mele. Mă încăpăţânam să scot ceva frumos... undeva trebuia să existe o imperfecţiune, un acord nelalocul lui care să strige întreg farmecul melodiei. S-au rupt corzile... le-am înlocuit, cu gândul că nu se cuvine a renunţa aşa uşor la draga mea chitară! Dar nici cele noi nu vroiau să facă armistiţiu cu cele vechi! Se răzvrăteau şi ele! Degeaba mă supăram eu... nu puteam să renunţ... nu aşa uşor! Nu acesta e felul meu de a rezolva problemele! Îi vorbeam, îi acordam toată atenţia mea... şi reuşeam să mai arunc în eter acele sunete minunate. Până la o nouă răzvrătire... până când nici degetele nu mai vroiau să lucreze pentru chitară.

   M-am oprit! Am pus chitara la loc de cinste! Am hotărât că e momentul să se odihnească... atât chitara, cât şi degetele! Să aibă timp de respiro, să le dau libertatea de alegere... dar nu s-au m-ai întâlnit! Chitara s-a umplut de praf, dar degete încă tânjeau după atingerea corzilor, mie mi-era dor să mai aud sunetele provocate de acest tandem! Şi am zis că trebuie să fac ceva... ce instrument să vă dau eu vouă, degetelor? Uite o vioară! E bine? Am luat-o uşor, temător, şi am studiat-o! Am lăsat degetele să alunece peste coardele ei şi am simţit fiorii de altă dată! Uitasem ce bine este! Eram atent şi la cel mai mic detaliu! Da, se pare că nu se resping! Dar sunt la început de drum şi, ca orice început, totul este anevoios. Am însă încredere că vor face pereche bună, presimt acest lucru! Tot secretul este să aibă răbdare!

    Tot ce-mi rămâne de făcut este să fiu destul de inteligent să nu se mai întâmple ca în cazul chitarei! Să văd ce îi trebuie vioarei ca să însoţească degetele pentru totdeauna!

 

AŞA M-AŞ DUCE...

   Acum eşti în vârful muntelui, în secunda următoare eşti aruncat în hăul cel mai adânc... şi cu greu urci... visând la culmile cele mai înalte, în care să te simţi împăcat cu tine însuţi... te poticneşti: cazi, te ridici, mergi târâş, te alegi cu răni, dar răzbeşti! Totul ca să ai de unde pica data viitoare!

   Toate astea, atât urcuşul cât şi coborâşul, sunt provocate de cei de lângă tine, cei pe care îi priveşti. Pe unii îi stimezi, unii îţi sunt indiferenţi, pe alţii îi urăşti! Aşa-i şi-n cazul meu! M-am săturat de societatea asta maronie... scârbit de atâta ură (uneori dusă până la extrem), paranoia, indiferenţă şi zeflemism, mă fac să mă înrăiesc... şi încet, încet, devin insensibil la nevoile celor care contează pentru mine. Fără să vreau, lovesc în ei cu toată forţa pe care mi-o adun din răutăţile cotidiene, încât îi arunc şi pe ei în acea prăpastie fără speranţa de-a mai putea urca la lumină.

   Aşa-mi vine câteodată să plec undeva, într-un loc unde să nu mai aud, să nu mai văd şi să nu mai simt nimic... să fiu doar EU, înconjurat de natură virgină, de zgomotele autentice ale ei... să-mi refac toată energia, buna dispoziţie şi elanul pe care ştiu că le aveam odată! Vreu să găsesc acest loc fermecat, unde să uit de voi, meschinilor! Voi l-aţi găsit? Dacă da, faceţi un pustiu de bine şi spuneţi-mi de el! V-aş rămâne veşnic îndatorat!

TE ROG, NU ÎNCHIDE UŞA!

   A venit vremea ca, în plimbarea ta prin viaţă, să calci şi pe potecile mele... am fost curios să te cunosc, am încercat să te cunosc... dar am sfârşit prin a discuta banalităţi. Am discutat despre vreme, despre ce-i pe la TV, o mulţime de nimicuri... numai despre NOI nu! Şi tare mult aş vrea să ajugem la acest episod! Ne-am respins reciproc, parcă ştiindu-ne lecţia pe dinafară!

   Nu ştiu dacă ai observat (aş vrea să cred că da), dar... TE PLAC! Şi pentru mine înseamnă mult... ai acel „ceva” care mă duce spre tine... Numai că nu ştiu cum să procedez... simt că dacă aş insista pe acest subiect, te-ai speria şi ai fugi... aş spune că teama ta de a nu suferi a ajuns până la mine! Te înţeleg... şi mie îmi este teamă! Sau poate încă te mai bântuie trecutul? Şi aici te înţeleg... de câte ori nu am privit la uşa care s-a închis, sperând că se va mai deschide? Chiar dacă a fost închisă, am sărit pe geam! Dar tot nu am rezolvat nimic... aşa că am preferat să zidesc geamul pentru a nu mai fi tentat să intru iar pe acolo! Acum privesc spre uşa care mi s-a deschis... uşa ta! Şi încerc să îi trec pragul... mă vei lăsa?

   Te rog, dă-mi un fir de speranţă de care să mă agăţ... lasă-mă să mă strecor în sufletul tău... lasă-mă să-ţi dăruiesc ceea ce am învăţat până acum! Lasă-mă să-ţi şterg toate temerile, să te fac să dai uitării clipele neplăcute şi să alung norii din viaţa ta! Să pornim la un nou drum, doar tu şi eu... căci în doi orice este posibil! Numai lasă-mă să te cunosc şi acordă-ţi timp pentru a mă cunoaşte! Te voi face să te simţi cu adevărat iubită! Te voi trata cu blândeţe! Voi face tot ce îmi stă în putere pentru a te face să zâmbeşti, zi de zi!

TE ROG, NU ÎNCHIDE UŞA!

 

MASCULINIZAREA

   Plimbă-te cu mijloacele de transport în comun prin Timişoara şi ai parte de tot ce îţi doreşti: hoţi, aurolaci, oameni ai străzii, îmbulzeală… aşa pestriţă e viaţa încât nu ai cum s-o treci cu vederea. Dar te obişnuieşti cu ele, dacă te loveşti zi de zi de aceleaşi stereotipuri…

   Pe lângă toate acestea, un lucru mi-a atras atenţia. Limbajul fetelor… că nu le-aş putea numi femei. Sunt cele de la liceu şi facultate... aş spune chiar şi de generală (n-aş putea aproxima vârsta, căci e foarte înşelătoare în ziua de azi). Cum spuneam, din limbajul acestora nu lipsesc cuvintele obscene... dar nu oricum!!! Din 2-3 vorbe, hop şi „p@#a mea”... de parcă ar avea. Culmea, nu fac referire la sexul lor... tot cu gândul la ce-i al nostru... nu că i-aş înţelege pe tinerii din ziua de azi, care stau toată ziua cu ea în gură (şi aici mă duce gândul la clipul asta...). Dar ELE ar trebui să realizeze că astfel de vorbe nu pică frumos ieşind din gura lor (a mi se scuza modalitatea de a sublinia acest lucru).

   Ca să fiu mai pe subiect: într-una din zilele minunate de vară, călătorind cu 33-ul, se urcă 2 fete cu 2 hăndrălăi după ele. Discuţia lor era purtată cu voce ridicată, nu cumva ca vreunul din călători să piardă vreun cuvânt. Băieţii, viu interesaţi de povestirile „domnişoarelor”, le sorbeau şi ultimul cuvinţel scos pe pliscul lor gingaş (într-adevăr, erau drăguţe, dar doar atât). Şi nu mare mi-a fost minunea să o aud pe una dintre ele zicând: „Ce p@#a mea, nu ai văzut ce prost era ăla? În loc să tacă, s-a luat cu muistul de X în gură. Dă-l în „kkt„ de prost, că aşa-i trebuie!”. Am rămas stupefiat!!! Cum se poate aşa ceva? Aş înţelege să aud astfel de vorbe de la vreo persoană crescută în junglă, fără pic de educaţie, un golănaş de cartier, vreo mahalagioaică... n-aş interzice astfel de vorbe într-un cerc restrâns, în care toţi se cunosc cu toţi (damn... nici eu nu sunt dus de multe ori la biserică), dar aşa ceva mi-e peste puteri să înţeleg?!? În 33? Care, cam aproape la orice oră, e ticsit de lume... copii, adolecenţi, tineri, persoane de vârsta a treia, la alegere... Nu ai o minimă jenă faţă de ceilalţi? Poate prin preajmă e vreun vecin, vreo cunştinţă cu mama... cu tata. Nici de ei nu ai puţin bun simţ?

    Oare am lipsit eu o perioadă din viaţa asta? Unde este latura aceea gingaşă a voastră, domnişoarelor? Unde v-a dispărut graţia de altă dată? Unde vă este farmecul care ne face să ne abţinem de a vorbi obscenităţi? Şi te mai miri tu, fato, când ajungi la vârsta psihologică de a-ţi găsi jumătatea, că dai peste cine ştie ce mojic, al cărui vocabular nu e compus decât din cuvinte din cele mai abjecte? Nu aţi înşeles până acum că băieţii se pot cizela doar cu ajutorul vostru? Nu le mai daţi apă la moară, interziceţi-le să folosească astfel de cuvinte de faţă cu voi şi veţi avea ceea ce vă doriţi!

A FOST ODATĂ...

   Aşa încep toate poveştile copilăriei noastre! Şi toate fac referire la ce a fost, nu la ce este sau la ce va fi. Toate povestesc despre prinţese şi prinţi, tărâmuri magice, despre balauri fioroşi... şi toate au un subiect frecvent întâlnit: DRAGOSTEA. Ce simplă pare în poveşti. Şi ce complicată am făcut-o!

   Azi a venit momentul să scriu despre... cei nedreptăţiţi în dragoste! Despre jocul pe care aleg să-l facă... mai zăreşti printre ei personaje care se autosugestionează: „nu voi avea milă pentru nimeni”, „îmi voi bate joc de el/ea”, „voi aduce atâta suferinţă cât mi-a adus şi mie” sau cine ştie ce texte mai trec prin mintea fiecăruia... Culmea, am întâlnit cazul de persoană care, după ce că ea a fost cea care a tăiat în carne vie, acum strigă şi suduie mai abitir decât cea rănită! Cum poţi să fi atât de retard să gândeşti astfel de lucruri? George Sand spunea: „Adevăratele dureri sunt cele pe care le duci în tăcere şi de care nu vrei să fii nici compătimit, nici mângâiat.”

   Revino-ţi, om bun! Îţi înţeleg durerea, crede-mă... nu zice nimeni să zâmbeşti sau să te prefaci că totul e roz chiar în secunda următoare despărţirii. Cel ce face asta înseamnă că ori nu iubeşte ori e al naibi de bun actor. Aş fi de acord să te retragi în peştera ta, să te gândeşti la ce a fost bine/rău, să uiţi ce doare şi să îţi aminteşti doar ce-i frumos. Învaţă lecţia şi mergi mai departe.

„Cele mai frumoase zile din viaţă sunt cele pe care le închidem în cripta amintirilor.” – Garabet Ibrăileanu

   Vrei să plângi? Nu te abţine, caută umărul care te primeşte... nu ajută cu nimic să ţii în tine atâtea sentimente. Mergi şi povesteşte cui crezi tu de cuviinţă. Simţi că încă te mai iubeşte? Mai încearcă-ţi norocul! O dată, de două ori... dar nu face din asta o obsesie! Nu se mai poate? Mergi mai departe... căci, la un moment dat, viaţa îţi va surâde... cumva, cândva. Tot ce trebuie să faci este să fii răbdător, încrezător şi optimist!

   Ţi-e frică de încă o dezamăgire? Oare nu dai peste aceeaşi dezamăgire atunci când  dimineaţa te trezeşti singură/singur? Seara, în singurătatea ta, atunci când nimic din ceea ce te înconjoară nu mai are culoare, nu te cuprinde aceeaşi dezamăgire, pentru că nu este acolo CINEVA care să te strângă în braţe? Pe care dintre ele o preferi?

   Căci toată suferinţa pe care ai trăit-o face parte din „A fost odată!”, altceva mai rău de atât nu se poate întâmpla! Şi ce-i mai frumos decât să simţi că iubeşti din nou?

   Şi ca să prinzi aripi mai mult, ascultă ce zice aici...

Direcţia 5 - Cineva

ADMIRĂ… CU ATENŢIE

   Cu toţii ne-am creat un model în viaţă. „Eu vreau să fiu ca...” trebuie să fi spus măcar o dată-viaţă. De mici învăţăm acest lucru. Cu cât înaintezi prin viaţă îţi creezi propria identitate, îţi alegi propriul drum, devii unicat.

   Ce faci atunci când, mergând pe sinuoasa linie a vieţii, îţi pierzi, pentru moment, identitatea? Cauţi modele! Un coleg de serviciu care este mereu binedispus, vecina de apartament care zâmbeşte tot timpul, vânzătoarea de la piaţă care are logoree, tipul din grupul de prieteni care este de un calm desăvârşit, prietena care debordează de energie... Cauţi ceea ce ţie îţi lipseşte. Căci da, astfel de modele vrei să copiezi, dacă se poate până la ultima picătură. Iar pentru a te transpune în pielea modelului, te apuci de teatru. Îţi pui masca şi intri în rolul râvnit. Şi fără să realizezi, ajungi în actor în propria-ţi piesă de teatru.

   Dar oare ai fost destul de curios să-ţi cunoşti modelul. Ai avut curaj să priveşti şi dincolo de aparenţe? Ai încercat să vezi ce se ascunde sub calmul desăvârşit al tipului ori sub zâmbetul vecinei? Oare de unde îşi găseşte energia prietena? Ai încercat?  Oare tanti de la piaţă aşa face toată ziua sau e doar o lecţie pe care a învăţat-o la perfecţiune?

   Printr-un exerciţiu al minţii, să ne imaginăm că:

- vecina se motivează ori de câte ori iasă în societate să zâmbească iar între cei patru pereţi ai locuinţei să trăiască o mică dramă...

- starea de bine de care se bucură colegul de serviciu este datorată faptului că în intimitate are parte de un adevărat iad...

- calmul desăvârşit al prietenului să se datoreze faptului că a trăit/trăieşte într-o agitaţie permanentă, într-o viaţă paralelă, de care tu nu ai cunoştinţă...

- energia prietenei să fie doar o scenă în piesa ei de teatru, în sinea-i ducând o adevărată luptă pentru cine ştie ce problemă existenţială... fiind şi ea în căutarea modelului.

    Aşa că, dacă vrei te copiezi, uită-te cu atenţie la ce admiri, pentru că nu se ştie ce poate ascunde modelul!

 

FACEBOOK PENTRU TOATĂ LUMEA

   În ultima vreme m-am tot lovit de întrebări de la diverşi: ce fac eu atâta timp pe facebook? Agăţ? Pierd vremea? Se dorea să ştie scopul pentru care eram eu omniprezent aici, în această lume.

   În mare parte, le-am răspuns cam acelaşi lucru, în feluri şi cu cuvinte diferite, pentru a fi pe înţelesul lor. Răspunsul meu îl voi da la final. Acum voi încerca să descriu ce-i facebook-ul, la modul general.

   1. GAMES: Farmville, Fish Ville, Frontiere Ville, CafeWorld, Hotel City... le ştie cineva pe toate? Aş putea să pun pariu ca aproximativ 80% din cei pe care îi am în listă au jucat cel puţin un joc... de curiozitate măcar. Sunt bune şi jocurile astea, te ajută să treci prin timp mai iute, fără mari eforturi.

   2. AGĂŢAT: oooo, da... odată se folosea mIRC-ul... acum s-a trecut la facebook :)) Din ce am auzit, a apărut prototipul de macho facebook-ist, dornic să te scoată la o ţuică/ciorbă... invitaţia fiind făcută bineînţeles într-un mod grosolan, fără pic de fineţe, ceva de genul: Ce bună eşti, nu vrei să ieşim la o cafea? (asta fiind varianta soft). Despre sexul frumos nu ştiu cum procedează... oricum, niciunul nu s-a plâns că a fost agăţat.

   3. SOCIALIZARE: aici se înţelege tot ce înseamnă să faci cunoştinţă cu oameni noi, din domeniile pe care le doreşti. Dacă vrei, poţi păşi şi în afara virtualului, totul este să ştii cum să faci asta, pentru că se poate foarte uşor interpreta şi să fii clasat la punctul 2. Poţi să îţi găseşti colegii de grădiniţă, generală, liceu, facultate, serviciu... ai ocazia să fii la curent ce se întâmplă în viaţa lor.

    4. INFORMARE: vrei să ştii despre evenimentele din oraşul tău? Caută să îţi creezi legături cu ceea ce te intresează. Vrei să ştii ce formaţii mai vin prin oraş să concerteze? Simplu... „Like” la pagina lor oficială şi au ei grijă să anunţe prin ce oraşe se plimbă. Vrei să ştii ceva despre o anumită persoană? Ai CV-ul aici, la îndemână! Nu ştii un telefon de la vreun restaurant/pizzerie? No problem... e facebook!

   5. PUBLICITATE: cum la punctul anterior vorbeam de a fi informat, aici intervine publicitatea. Ai o mică afacere? Fă-ţi pagină şi promoveaz-o! Vrei să vinzi termopane? Ai cabinet dentar? Lucrezi în imobiliare? Parfumuri, pantofi, ace, brice... şi mai ştiu eu ce? Orice se poate promova aici. Totul ţine de cum ştii să faci acest lucru.

    Pentru mine, facebook înseamnă:

    1. Games – au fost odată... şi chiar erau parte din mine... o luasem razna. Nu cu un joc... trei deodată. În plus, dacă cineva avea nevoie de ajutor la un joc nou... cu cea mai mare plăcere. În prezent, am dat QUIT  la toate.

   2. Agăţat – nu mă bag pe tărâmuri din astea. Oricum, n-aş exclude opţiunea de a cunoaşte pe cineva, dar pentru a agăţa direct de aici după metoda macho-ului... exclus. Prefer varianta „socializare” în detrimentul acestui punct.

    3. Socializare – vreau să îmi creez un cerc de prieten pentru ieşiri în oraş, vreau diversitate. În plus, mai găsesc şi câteva link-uri foarte interesante, numai bune de lecturat.

   Facebook-ul m-a ajutat să câştig pentru prima dată ceva (cafeaua de la Raluca M. :D) şi să petrec două ore alături de patru persoane deosebite. Spun că a fost timp din viaţa mea bine irosit. 

    Tot reţeaua a făcut să întâlnesc două persoane deosebite, cu care am schimbat impresii şi opinii mult peste limita facebook-ului (le voi transmite personal dacă nu se regăsesc).

     Aici am reuşit să îmi găsesc colegii de liceu, de care nu mai ştiam ce fac, pe unde sunt, cu ce se ocupă.

   4. Informare – ştiu cam tot ce se prezintă prin cluburile timişorene, nu că aş face coadă la uşa lor... De aici pot afla despre concertele care apar prin oraş, evenimentele de caritate sau sociale... Primesc sugestii de filme, cărţi, link-uri utile, care mă interesează.

    5. Publicitate – un tărâm necunoscut mie... pot spune că am promovat, pe ici, pe colo, câte un eveniment. Aş spune că singura reclamă mi-am făcut-o la blog. Şi cam atât.

    Aşadar, pentru cei care întreabă ce poţi face pe facebook, le-aş răspunde simplu: CE VREI TU! La diversitatea de care se bucură această reţea ar fi cam imposibil să fie altfel. Căci, DACĂ N-AI FACEBOOK, NU EXIŞTI!!!

 

PENTRU TINE, CE REPREZINTĂ?

DRAGOSTEA VINDECĂ TOT

     Eşti bolnav... te doare o măsea, te doare spatele, te doare o mână, un picior... te duci la medic şi te vindecă. Poate! Te doare sufletul... niciun medic nu te poate vindeca... nu are niciun medicament pe care să ţi-l prescrie ca să-ţi aline suferinţa. Medicamentul potrivit pentru astfel de „durere” este simplu: DRAGOSTE!

     Dragostea este ceva sublim, puternic... îţi dă aripi... te înarmează cu un curaj nebun... în numele ei poţi urca şi cele mai înalte culmi de munte... poţi traversa oceane... Dragostea te trezeşte dimineaţa bine dispus, după amiaza te face să uiţi de stres şi îţi şterge oboseala, seara te pune la somn cu zâmbetul pe buze iar noaptea îşi trimite doar vise frumoase! Căci aşa e ea... un miracol!

     Când nu ai parte de aşa ceva, parcă nimic nu mai este la locul lui... nu te mai interesează nimic (nici chiar banii) nu mai ai poftă de viaţă... doar vegetezi... şi, ca să reuşeşti să scapi de acest hău, cauţi cu disperare, în stânga şi-n dreapta, ajutorul celor dragi... cerşeşti atenţia lor în cele mai inedite modalităţi... eşti într-o goană avidă după companie. Asta până când reuşeşti din nou să dai de dragoste... căci tare preţioasă mai este.

     Ştiţi care este singurul lucru „negativ” pe care ţi-l aduce dragostea? Faptul că nu mai eşti atent la nevoile altora... îţi creezi propria ta lume, eşti high... iar problemele celor care contează pentru tine le minimalizezi... o ştiu din proprie experienţă... iar acum îmi pare rău că nu am acordat o mai mare atenţie acestui fapt. I-aş cere scuze unei persoane dragi mie care, într-un moment greu din viaţa ei, „a cerut” ajutor şi eu nu am fost atent... ar fi trebuit să realizez că este necesar să îmi fac simţită prezenţa mai des, să fiu lângă ea mai des, să îi ofer umărul de care avea atâta nevoie... dar dragostea nu m-a lăsat să văd câtă nevoie avea de mine decât atunci când lucrurile se calmaseră pentru eaL

     Cu dragostea nu-i de joacă. Apare acolo unde nici nu crezi că este posibil. Poate fi lângă tine, poate fi la mii de kilometri distanţă. Aş putea spune că dragostea nu poate fi răpusă de distanţă... dar aş vorbi în necunoştinţă de cauză... doar din ce aud... Este posibilă dragostea între două persoane care nu s-au văzut niciodată sau doar de câteva ori, tot la fel cum este posibilă dragostea între două persoane care sunt împreună de atâta timp încât au uitat de când s-au cunoscut (ăsta ar fi idealul). Opus acestei situaţii este dragostea neîmpărtăşită... Cea mai grea situaţie, părerea mea. Poţi iubi la infinit o persoană... dacă nu-ţi întoarce sentimentul (măcar un procent infim din ceea ce oferi tu)... e degeaba.

"Vrei să fii iubit, iubeşte!" – Seneca    

     Revenind la paragraful iniţial, aş spune că şi atunci când ai dureri fizice, dragostea ţi le poate alina mult mai bine şi mai rapid decât orice alt medicament prescris de medic.

     Atunci, de ce, când o avem, nu o preţuim?

 

 

PIRAMIDA PĂCATELOR

     Despre oameni s-ar putea scrie romane şi tot nu ai putea să le descifrezi toate secretele... ai putea pune toţi psihologii din lume să mi ţi-i categorisească şi tot nu le-ar da de cap... sunt oameni şi asta îi face atât de speciali, doar se află în vârful piramidei trofice! Numai că şi în lumea lor s-a creat o altă piramidă, separat de cea reală... o piramidă contruită doar din oameni... oameni care stau la baza lor şi care au au reuşit să urce spre vârful ei.

     Cum au ajuns ei acolo? Devorându-i pe cei slabi, pe cei fără de ambiţie, pe cei neprotejaţi, pe cei neajutoraţi... sabotându-le orice urmă de speranţă. Ăştia suntem noi, oamenii... de la cel din vârf, până la cel de deasupra bazei... cu toţi suntem nişte devoratori.

     Dar ce e cel mai frumos este că aşa ne place să "ne dăm rotunzi" că avem un suflet bun, că ne place să ajutăm... dar nu facem mai nimic pentru asta! Doar dăm din papagal. Întotdeauna suntem cu ochii mai întâi după propriul nostru interes şi, dacă mai rămâne puţină bunătate în sufletul nostru amărât, poate ajutăm... dar nu pe oricine şi nu oricum! Facem în aşa fel încât, dacă ajutăm, să o facem în aşa fel încât să fie ţinut minte acest lucru... căci nu se ştie când vei avea nevoie de ajutor...

     Aşa se face că pe cei de la baza piramidei îi ajută doar cei care se află puţin deasupra lor, căci mai rar vezi să întindă o mână de ajutor cei ce se află în stratosferă... ei au lumea lor, nu zăresc atât de departe... doar norii le obturează vederea :P

     Totuşi, din al meu punct de vedere, cea mai josnică specie de om este aceea care, prin forţe proprii sau printr-o întâmplare fericită, urcă în ierarhie, dar uită de unde au plecat şi te privesc cu un dispreţ sau superioritate demne de Oscar... daaaa, ei sunt cei pe care îi „iubesc” cel mai mult!!!

     Încet, încet, zi de zi, asta facem... ne devorăm semenii ca să accedem pe treptele superioare ale... 

PIRAMIDEI PĂCATELOR!