19 iunie 2011

AŞA M-AŞ DUCE...

   Acum eşti în vârful muntelui, în secunda următoare eşti aruncat în hăul cel mai adânc... şi cu greu urci... visând la culmile cele mai înalte, în care să te simţi împăcat cu tine însuţi... te poticneşti: cazi, te ridici, mergi târâş, te alegi cu răni, dar răzbeşti! Totul ca să ai de unde pica data viitoare!
   Toate astea, atât urcuşul cât şi coborâşul, sunt provocate de cei de lângă tine, cei pe care îi priveşti. Pe unii îi stimezi, unii îţi sunt indiferenţi, pe alţii îi urăşti! Aşa-i şi-n cazul meu! M-am săturat de societatea asta maronie... scârbit de atâta ură (uneori dusă până la extrem), paranoia, indiferenţă şi zeflemism, mă fac să mă înrăiesc... şi încet, încet, devin insensibil la nevoile celor care contează pentru mine. Fără să vreau, lovesc în ei cu toată forţa pe care mi-o adun din răutăţile cotidiene, încât îi arunc şi pe ei în acea prăpastie fără speranţa de-a mai putea urca la lumină.
   Aşa-mi vine câteodată să plec undeva, într-un loc unde să nu mai aud, să nu mai văd şi să nu mai simt nimic... să fiu doar EU, înconjurat de natură virgină, de zgomotele autentice ale ei... să-mi refac toată energia, buna dispoziţie şi elanul pe care ştiu că le aveam odată! Vreu să găsesc acest loc fermecat, unde să uit de voi, meschinilor! Voi l-aţi găsit? Dacă da, faceţi un pustiu de bine şi spuneţi-mi de el! V-aş rămâne veşnic îndatorat!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu