TRECUTUL, PREZENTUL ŞI VIITORUL!

   Călcând odată pe cărările pietruite cu iubire, nu aş fi putut rata oportunitatea să nu mă bucur de priveliştea ce mi se oferea. Am profitat de orice moment pentru a savura frumuseţea fiorilor ce-mi străbăteau trupul, am văzut lucruri pe care doar un îndrăgostit le poate vedea, am trecut peste obstacole ce unora li s-ar fi părut de netrecut, am răspândit bună dispoziţie pretutindeni. O lumină binecuvântată mă urmărea la orice pas, aruncând asupra a tot ce mă înconjura o aureolă mirifică... nu întrezăream niciun nor pe cer, viitorul mi-era colorat în mii de nuanţe calde.

   Odată ce iubirea a hotărât să nu mă mai însoţească, toate lucrurile care îmi colorau inima au dispărut, parcă făcând parte dintr-un vis! Şi am crezut cu ardoare că tot ce a fost nu a făcut parte dintr-un vis... nu am vrut să intru în coşmarul ce-l simţeam dându-mi târcoale... care mă căuta să-mi arate o altfel de viaţă! M-am oprit la uşa dintre trecut şi prezent. M-am uitat spre înapoi, tânjind la lumina ce devenea tot mai plăpândă. Am alergat spre ea, dar m-am simţit neajutorat, fără vlagă să o mai simt... disperarea şi umilinţa mă căutau pentru a mă cuprinde în braţele lor. Cărările odată luminate sunt acum presărate cu spini ce-mi scrijelesc sufletul la orice vorbă rea şi obstacole ce-mi par din ce în ce mai de netrecut, nuanţele viu colorate de odinioară s-au transformat într-un cenuşiu obscur.

   Mă hrănesc încă din trecut pentru a putea trăi prezentul... de viitor nici nu poate fi vorba... în momentul de faţă, nu mă pot descurca nici cu prezentul. Încă vreau să respir mirosul trecutului, atât cât încă-l mai simt. Aici, în prezent, nu văd decât persoane cu suflet mic, hiene care vor a te devora la orice semn de slăbiciune, gata să îţi ia şi ultimul lucru pe care-l mai deţii, SPERANŢA! Strigătul de ajutor nu îmi este auzit de nimeni, oricât de tare aş încerca să atrag atenţia asupra mea! Treptat, persoane care odată mă înconjurau dispar, parcă speriate de întunericul ce mă învăluie.

   Prezentul mi-este alături, dar ce să fac cu el? Iubirea ce-am trăit-o simt nu va mai exista. Speranţa îmi şopteşte cu disperare că va mai fi o alta, mă povăţuieşte să pornesc la drum, oricare ar fi el, pentru a întâlni din nou acest sentiment... îmi arată alte licăriri, undeva, departe, pe care doar ea le vede. Tot ea, speranţa, încearcă să-mi închidă uşa trecutului, pentru a mă determina să privesc spre viitor! Lovit atât de crunt, până şi ea păleşte în faţa determinării mele de a rămâne blocat într-un loc unde nu există nimic. Nu mă poate salva nimeni, doar eu sunt cel ce trebuie să fac paşi... nu contează unde, important este să îi fac!

   Viitorul? Nu mi-l imaginez! Nu vreau! Am refuzat să mai visez, îngrozit de faptul că aş fi incapabil de a mai trece încă o dată prin trecutul recent. Tot ce-am trăit mi-a golit sufletul... încât am uitat ce-i iubirea! Inconştient, clădesc în juru-mi ziduri ale solitudinii, hotărât să nu mai fiu rănit pe veci. Doar speranţa, săraca de ea, încearcă să mă dezarmeze de uneltele cu care-mi ridic fortăreaţa şi  îmi tot repetă că, odată trăită, iubirea nu poate fi uitată!

 

SUPORTER ADEVĂRAT!?!

Marţi am avut parte de derby-ul Banatului… Jucau echipele rivalele de-o viaţă, Poli şi UTA. Deşi era vorba de echipa a doua a Timişoarei, orgoliile nu au ţinut cont de asta. Am participat şi eu la acest eveniment, nevoit fiind... căci, aşa cum spuneam în articolul precedent, nu prea mă omor cu sportul ăsta! Misiunea? Să mă lipesc de grupul arădenilor ca scaiul, de la sosire până la plecare... şi ce am constatat, vă povestesc aşa!

Ce înseamnă să fii suporter arădean? Să te dai jos din tren şi instantaneu să începi să-i muieşti pe polişti... ce poate fi mai cool de atât? Mda, nimic anormal aş zice, am văzut şi în alte locuri, cu alte ocazii... dar la un moment dat încep arădenii să-i muiască şi pe olteni! Iooooi, mi s-a urcat sângele la cap... din două motive: 1. Sunt OLTEAN! 2. Ce puii mei au cu săracii olteni, că tot nu-mi dau seama? Ăştia nu au aflat că Ştiinţa a murit?

În fine, să continuăm... Autorităţile locale, grijulii din fire, s-au gândit să le pună la dispoziţie un autobuz pentru aceşti „domni”, în principal pentru a se evita incidentele pe traseul spre/dinspre stadion, în secundar pentru a nu fi oamenii obosiţi, să aibă puterea să-şi susţină echipa favorită. Dar ce să vezi... haiducii nu aveau poftă să facă o plimbare cu autobuzul, doreau să admire minunata Timişoară la pas! După câteva runde de negocieri, s-au hotărât să se urce în autobuz...

Şi porneşte coloana spre stadion... sirene, girofare... n-şpe maşini de poliţie şi dube pline cu jandarmi... ceva mai tare ca-n filme... şi când mai erau câteva sute de metri, pe Rebreanu, se găsesc 3 – 4 timişoreni (cei mai şmecheri din oraş, părerea mea) să iasă de la o terasă, să-i muiască şi ei pe arădeni, că doar au mândrie... atât le-a trebui „îngeraşilor” din autobuz... în doi timp şi trei mişcări, au sărit vreo 10-15 din autobuz, să mi ţi-i mângâie pe neobrăzaţi. Norocul „vitejilor” timişoreni cu reacţia promptă a poliţiştilor şi jandarmilor, că altfel nu-i vedeam bine! S-a reuşit pân’ la urmă să fie duşi la destinaţie fără evenimente deosebit de grave! La întoarcere, totul a decurs mult mai bine... ora era destul de târzie, domnii arădeni erau mulţumiţi că le-au tras-o timişorenilor (la fotbal, bineînţeles), plus oboseala... (între noi fie vorba, cum să te bucuri atunci când baţi o echipă de liga a III – a, la penalty-uri chiar???)! Tind să cred că nu au plecat pe deplin satisfăcuţi... dacă ar fi avut parte şi de ceva bătăi de stradă, ar fi fost perfect!!!

Şi acum, să punem concluziile.

1. Nu o să pricep niciodată atitudinea acestor animale (nu-i pot numi altcumva, căci numai suporteri nu-s)! Dacă te numeşti suporter, apăi fii suporter, nu cioban! Du-te şi încurajează-ţi echipa, susţine-o pân’ la final, civilizat! Nu folosi cuvinte obscene... pot fi copii şi femei printre voi! În plus, când ştii că pe stadion nu ai voie cu obiecte contondente, torţe, fumigene şi alte asemenea, pentru ce ţii morţiş să introduci astfel de obiecte? O coregrafie frumoasă se poate face şi fără fum sau bubuituri, totul ţine de atitudine!

2. Presa... o, da!!! Prea stimabilii presari! Ce-i iubesc eu... Atât în gară, cât şi pe traseul de deplasare, erau ca ghimpii! Şi câtă agresivitate pe ei... În plus, la incidentul de pe Rebreanu, una bucată şoferiţă mai să se tamponeze cu o maşină a poliţie! Pe traseu nu mai ţineau cont de semnalele acustice şi luminoase... Cred că erau sedaţi, în goana avidă după ceva senzaţional! Heeeey, stimabili presari, nu putem să mai dăm şi noi cu pulanu’n „puişorii” de la Arad că aruncaţi a doua zi prin presă comportamentul reprobabil ce le-a fost aplicat! Dragilor, nu am nimic special cu voi, dar lăsaţi oamenii să-şi facă treaba şi, odată-n plus, nu mai înfloriţi evenimentele... unde aţi văzut voi scandal? Aveţi noţiune despre ce înseamnă SCANDAL provocat de o hoardă de turbaţi?

3. Citeam prin online comentariile unor suporteri... că ar fi trebuit bătuţi măr „domnii” de la Arad, că-s nişte ţărani, etc... iar un arădean era extrem de nemulţumit de mijlocul de transport cu care a fost transportat... pentru primi, le-aş fi răspund că s-ar fi întâmplat asta, cu mare drag chiar, dar punctul 2 nu a permis asta. Pentru „săracul” arădean, i-aş fi răspuns că asta merită... aveau pretenţia să li se pună un autocar nou – nouţ, ca să aibă ce distruge?

Şi cică să mai iubeşti sportul, să-ţi duci copiii şi prietena/soţia la stadion!!!

Detalii despre acest eveniment găsiţi şi aici!

MI-AM RATAT CARIERA!

Nu sunt un microbist înrăit, mă lasă rece dacă aud că se dispupă “El Clásico” de România, Steaua – Dinamo. În cel mai rău caz, dau drumul la TV şi îmi văd de online-ul meu… doar când se agită comentatorul mai arunc un ochi, să văd pentru ce se agită. Cred că sunt ani buni de când nu am mai văzut un meci cap-coadă (ferice de nevastă-mea căci nu va fi obligată să se uite la meciuri cu mine :D; oricum, o avertizez de pe acum, asta nu înseamnă că trebuie să ne uităm la telenovele). Da, aş putea să mă uit la un meci întreg, la adevăratul „El Clásico”, Barça – Real. Sau poate la meciurile de la vreun campionat european/mondial, dar de la sferturi în sus... ori un meci din Champions League. Dar la minunatul nostru campionat? Bleah! În special acum, când a mea Ştiinţă a dat colţul, mazilită de mitici! :)) Cum mă pun în temă despre ce se mai întâmplă prin campionatul nostru mirific? Nimic mai simplu... după ce se termină etapa sau imediat după vreun „derby”, mut pentru câteva minute pe vreun canal de sport. Nu se compară cu nimic spectacolul de după... găsesc mult mai interesant circul acesta decât să văd nişte căpiaţi care încearcă să obosească o minge, dar nu prea reuşesc! Oricum, nu despre asta vroiam să vă povestesc...
În formatul emisiunilor de profil, după finalul partidei, obligatoriu trebuie să apară la TV vedetele care au participat la circ: jucătorii, antrenorii, directorii sportivi, managerii, preşedinţii, patronii... ce să mai, toată lumea (de ce nu s-au gândit să ia interviu şi la maseuri? Sau la cei care îngrijesc gazonul... Uite, le dau o idee excelentă, fără să cer drepturi de autor). Şi vine Prepeliţă în faţa camerelor de luat vederi (auzi tu ce nume, Prepeliţă =)); Maaaare fotbalist]… şi începe tirul de întrebări... inteligente!?! „Aţi pierdut azi! Ce s-a întâmplat?”, ”Patronul a părăsit stadionul prin minutul X... crezi că e supărat pe voi?”, „X-ulescule, ai marcat golul un gol fabulos! Cum te simţi?”, „Sunteţi pe locul H! Sunteţi mulţumiti?”, „Fanii v-au susţinut tot meciul... cum ţi s-a părut?”, „Ce crezi că veţi face meciul următor?”!

La fiecare emisiune de gen apar aceleaşi întrebări!!! Cum ai putea să răspunzi altfel la aceste întrebări decât aşa cum vezi la alţii, mai experimentaţi... Fotbalistule, taică, ai memorat câteva fraze, care ţi s-au părut a fi cool să le spui şi te-ai jurat că vei spune numai şi numai acele cuvinte? Cât de greu poate fi?

Băi, reporteri de toată jena, v-a secat izvorul imaginaţiei? Mai schimbaţi întrebările, căci se plictisesc până şi fotbaliatorii? Dacă sunteţi în lipsă de idei, întreabaţi-l pe domnul Bourceanu între ce ani a domnit Ştefan cel Mare!!! Sau, să vă spună Torje (ăsta cică e cel mai în formă fotbalist al momentului, toate fetele moare după el), câţi turci a omorât Mihai Viteazul în bătălia de la Neajlov!

Dacă asta înseamnă să fii fotbalist, să fiu al dracu’ dacă nu m-aş ridica cel puţin la nivelul lui Hagi! Pot şi eu să mă mimez alergatul după minge câteva minuţele, acolo... dacă mai dau şi o pasă cu călcâiul, rup dudu’! Interviul? O nimica toată... Memorez imediat cuvintele magice... în plus, la ce „papagal” am, le arunc câte-un neologism astora de la TV şi fac pariu că leşină gagicile la uşile vestiarelor când mă văd! 
Aşa scârbă mi-e de fotbalul autohton, de „profesioniştii” noştri... dar mai ales de zânele noastre, plasticatele, cărora li se scurg ochii după magnificii din teren... Deh, cin’ s-aseamănă, s-adună!

ÎN CASA DOMNULUI

Primeşti de toate în viaţa asta... bucuriile le accepţi cu uşurinţă, parcă fiind ceva natural, firesc. Când apare vreun obstacol, intri în panică, în căutarea soluţiilor salvatoare, care să rezolve problema într-o clipită... începi să dai vina pe tot ce te înconjoară... mii de întrebări te macină: De ce toate astea se întâmplă tocmai ţie? Cu ce ai greşit atât de mult încât să meriţi tu relele acestea? Unde ţi-a fugit norocul? Unde au dispărut prietenii? Ce să fac?

   Acesta e momentul în care unii renunţă a mai căuta o explicaţie sau care nu încearcă să extragă ce este folositor şi îşi adună toată frustrarea, ripostând conform sentimentelor! Alţii, cu suflet mai blând, dau fuga la biserică, rugându-L pe Dumnezeu să le dea un răspuns la întrebările existenţiale (asta după ce în prealabil L-au dojenit uşor).

   Şi aşa, te duci duminică de duminică la biserică, pleci capul, iei o atitudine smerită, baţi repede cruci, când toţi din jurul tău fac asta, iar după 10 minute te plictiseşti, fugi repede şi umpli mâna de lumânări şi le aprinzi, sperând că de acum norocul îţi sare imediat! Ştiu cum e, am făcut şi eu aşa! După ce a trecut furtuna, am cam uitat să mai bate potecile către Casa Domnului.

   De felul meu, nu-s dus de multe ori la biserică. Motivaţia mi-este simplă: nu reuşesc să găsesc spiritualitatea de care se vorbeşte când simt că sunt înconjurat de oameni. Ceva îmi atrage atenţia... „Uite la doamna asta cum vine îmbrăcată!?!”, „Ăsta mi se pare un fals, a dat necazul peste el, d’aia e aici”, „Uite şi la astea două... cum au intrat în sesiune, cum fac potecă la biserică şi cer ajutor divin! Da’ de pus burta pe carte, pun?”. Cam aste gânduri îmi zburdă când sunt acolo şi cu greu mă pot concentra. Poate singurul moment în care sunt mai spiritual este atunci când aprind lumânările! Atunci Îl rog cu ardoare să aibă grijă de cei dragi mie, mulţumindu-I că mă ţine sănătos şi să Îi arăt recunoştinţă pentru ce mi-a dat!

    Sunt de părere că, dacă vrei să Îi vorbeşti, nu e imperios necesar să te duci la biserică, poţi să faci asta de oriunde. Când sunt doar eu cu El... Îl simt mai aproape!

 

NU VREAU AJUTORUL TĂU!

   Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună... că doar aşa ziceau ăştia de la B.U.G. Mafia. Cum să nu fie aşa, când toate canalele TV difuzează hoţii la drumul mare, răfuieli între clanuri ziua, în amiaza mare, violuri, crime, oameni ai legii care nu-s în stare de nimic, politicieni care eludează legea şi fac averi colosale de pe urma fraierilor... Să mai continui? Eu încă mai am speranţă că ceva frumos poţi găsi în toată nebunia asta, însă trebuie să ai un filtru al naiba de upgradat ca să laşi deoparte ce este otrăvit! Te mai miri de ce e lumea aşa?

   Dar toate astea nu lovesc aşa de tare precum loveşte un „prieten” care, în momentele în care ai nevoie de el, uită să îţi fie prieten. La locul de muncă, se găseşte vreun coleg care a uitat că e timpul să se revanşeze pentru un serviciu de mult făcut şi nu crede că e momentul să te ajute într-o problemă de maximă importanţă. Primeşti azi o lovitură, o primeşti şi mâine, încât ajungi să îţi formezi un cerc al încredere... gol. Sau aproape gol! La ce bun să-l populezi cu persoane care să te rănească?

   Totuşi, parcă ar fi mai frumos dacă ar fi mai multe persoane prezente acolo... te gândeşti că nu strică să ai mai adaugi altele în cercul magic, nu ştii când vei avea nevoie de ajutorul pe care nu ţi-l pot oferi cele care deja sunt acolo. Timid, cu frică, precauţia să fie la ordinea zilei! Cum procedezi? Începi goana testelor... cine le trece, intră... cine nu, să-şi caute alt cerc. Damn, ce te faci când se găseşte una bucată persoană a naiba de bună încât să treacă testele şi apoi să ţi-o tragă în cel mai original mod posibil? Primeşti cadoul, ce să faci... dar te juri că, de acum înainte, nu mai muşti momeala!

   Mai prinzi momente de slăbiciune şi te prinzi în discuţii cu anonimi, laşi garda jos pentru câteva clipe, dar imediat ce îţi revii, ridici scutul şi îţi dai seama de prostia pe care era s-o faci. Aşa pică cei nevinovaţi, care vin cu sufletul deschis să îţi întindă o mână de ajutor. Dar tu îi refuzi... Căci, fiind înconjuraţi de persoane meschine, acceptăm cu greu să prindem mâna întinsă, refuzăm să dăm crezare bunelor intenţii! Ei nu ştiu ce-s alea rele intenţii! Doar se bucură că pot face încă o faptă bună

    Şi totuşi, de ce să nu laşi garda jos? Nu mai vrei să simţi gustul trădării? Zic eu că doar prima dată are un gust oribil... deja a doua oară ştii cum să faci ca să devină mai dulce... începi să te obişnuieşti cu el... treptat, dacă ai "norocul" s-o guşti de mai multe ori, îi descoperi chiar o savoare dulce amăruie. Parcă nu te mai surprinde când o simţi!

Deci, nu-ţi mai fortifica sufletul, căci poţi pierde momente minunate! Ajută-mă să te ajut! Căci poate iasă bine data viitoare!

DEZAMĂGITOR!

Aşa’s eu! Nu cred eu, zice lumea... Dacă mi-ar fi zis o singură persoană asta, n-aş fi băgat de seamă... dar, dacă sunt mai multe, aşa o fi însemnând! Şi eu, care mă credeam un fel de guru în acest domeniu, tot timpul săritor, pregătit oricând să spun o vorbă bună, pacifist... uitasem de când nu am mai fost etichetat aşa. Deci, oameni buni, feriţi-vă, n-o să fie ultima oară!

Până una, alta, am făcut-o şi p’asta... Hihihi! Dar totuşi, de ce te-am dezamăgit? Stai, nu era bine formulată întrebarea. De ce mi-ai permis să te dezamăgesc? Mi-eşti prieten? Cumva rudă? Sau poate iubit/ă... Neah! Şi chiar de-ai fi, tot aş fi în stare să te dezamăgesc, căci şi pe mine însumi m-am dezamăgit în unele clipe. Mi-am dezamăgit familia, dar ei nu au încotro şi trebuie să mă suporte, căci sângele apă nu se face. Mi-am dezamăgit şi prieteni uneori, însă ei îmi sunt prieteni şi au ştiut să treacă peste asta.

Totuşi, de unde apare dezamăgirea ta? Din faptul că tu aşteptai ceva de la mine... iar eu nu ţi-am confirmat aşteptările. Bineînţeles, cum să fii dezamăgit de un om de la care nu aştepti nimic? Totuşi, te-aş ruga să te mai gândeşti o dată! Faci bine dacă laşi acest sentiment să te acapareze? Ce reprezint eu pentru tine? Un necunoscut... Merită să fii dezamăgit/ă de orice persoană întâlnită la colţ de stradă, cu care nu ai schimbat mai mult de două vorbe? Hai să gândim din alt punct de vedere... tu nu ai înşelat niciodată încrederea cuiva? Atunci, de ce nu te-ai pregătit pentru momentul acesta? Mi-ai acordat încredere prea multă şi eu nu am observat? Dacă e aşa, îţi mulţumesc, dar nu cred că aş fi un merituos desăvârşit! Cel puţin, nu în acest moment, nu într-un timp aşa de scurt!

Nu-ţi crea imagini despre oameni folosindu-ţi imaginaţia, nu construi păreri proprii despre aceştia folosind nisip pentru că dezamăgirea vine imediat!

 

"Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea." - Mihail Drumeş

 

CE SUNT PRIETENII?

Asta am fost întrebat odată! Să fie oare cei cu care ieşi la o bere? Cei cu care te duci la un meci? Sau cu care urmăreşti un film? Oare sunt aceeia cu care stai la o bârfă? Cei cu care te vezi zi de zi?

Eu mi-am împărţit „lumea” astfel: cunoştinţe, amici şi prieteni. Cele 3 mari categorii. Bineînţeles, în primele 2 categorii sunt şi subcategorii, adică sunt cunoştinţe care pot tinde spre treapta superioară şi amici care se duc spre categoria prietenilor. Numai ultima categorie nu o pot împărţi... pentru că daca mi-eşti prieten, nu te pot diferenţia faţă de ceilalţi.

Blaise Pascal zicea că „dacă toţi oamenii ar şti ce spun ceilalţi despre ei, n-ar mai exista în lume nici măcar patru prieteni”. Hmmm, dacă el zicea aşa, i-am urmat sfatul şi m-am oprit la a avea un număr prin apropierea celui precizat de dânsul... totuşi, am fost puţin nesăbuit şi am depăşit, sper să nu se supere pe mine!

Pentru mine, a fi prieten nu înseamnă să mă copleşeşti cu atenţie, să îmi faci cadouri, nu trebuie să mă omori cu sfaturi! Trebuie doar să mă asculţi când vreau să îţi povestesc ceva! Şi chiar de îţi cer sfatul, tu vei şti foarte bine că nu ţi-l voi lua în considerare... tot ce simt eu că trebuie făcut voi face! Banii? Nu sunt liantul perfect pentru o prietenie pe viaţă! Câte prietenii nu au pierit din cauza lor? Prieten e cel care ştie totul despre tine fără să fie curios, e cel care, atunci când îl cauţi, îşi schimbă toate planurile doar pentru a te ajuta... chiar dacă îl trezeşti în toiul nopţii să îi povesteşti cine ştie ce prostii, el nu se supără şi te ascultă cu cea mai mare atenţie. Prietenul aflat la mii de kilometri depărtare te poate ajuta mai mult decât orice persoană aflată lângă tine. Prieten e cel cu care ai o viaţă de amintiri comune... şi nu trebuie să fie toate plăcute! E cel ce plânge şi râde cu tine. Prieten e acela care nu aşteaptă să te revanşezi pentru favorurile făcute... el doar este acolo, lângă tine, atunci când ai nevoie! E dator să te îndrume atunci când vede că greşeşti... dar dacă nu îi urmezi sfaturile, e şi mai îndatorat să fie aproape când te prăbuşeşti, pentru a-ţi întinde o mână!

 

Nu ai prieteni? Fă-ţi-i!!! Pentru că sunt adevărate comori ale sufletului. Te avertizez însă... nu e o sarcină uşoară. Vei avea de furcă până îi vei găsi pe cei potriviţi... mulţi sunt falşi, te vor lovi sub centură!

 

GAME ON!

   Prefer misandrele (dacă nu ai habar cine-s ele, fă ca mine şi uită-te-n DEX :D) în locul prefăcutelor! Pentru că aş putea să combat ideile primelor, dar rămân fără grai în ceea ce priveşte comportamentul celor din urmă.

   Aş zice că nu m-aş simţi comfortabil să fac parte dintr-un joc fără a şti... sau într-un joc ale cărui reguli se modifică fără a se anunţa! Căci, dacă habar n-ai de el, unde-i bucuria? Chiar de n-aş fi un bun combatant, mi-aş da silinţa să-l fac pe cât posibil mai antrenant, doar de aceea am fost inclus, nu?

  Dar aşa frumos devine când ai aflat de vicleniile creatorului... Aş vrea de nenumărate ori să mă opresc, dar nu mă lasă drăcuşorul şi-mi şopteşte „Intră-n joc!”... însă mă sfătuieşte să nu cumva să pomenesc organizatorului că i-am descoperit mârşevia... vrea să-i dau falsa impresie de supremaţie. De abia acum devine mai interesant jocul.

  Tu, cel ce-ai hotărât să-ţi creezi propriul joc, cu propriile reguli, fără să anunţi participanţii, ai avut un avantaj imens... dar l-ai pierdut subit în momentul în care jucătorii au cunoştinţă de reguli! Te voi lăsa să îţi faci jocul, să conduci ostilităţile, îţi voi da sentimentul de siguranţă, de superioritate, pentru ca, atunci când jocul se va apropia de sfârşit, să îţi dau lovitura de graţie. Cum este să te trezeşti ca, din postura de vânător, să te transformi în vânat?

  „Nu-i frumos ce faci!” îmi zice îngeraşul la cealaltă ureche! Însă o altă opţiune pentru a da o lecţie unor astfel de jucători există? Ce poate fi mai neplăcut decât să fii bătut la propriul joc cu propriile-ţi arme!?!

 

PRO PATRIA ET ORDINE IURIS

   Aici... acum... vreau să iau apărarea angajaţilor din M.A.I. – poliţişti, jandarmi, pompieri. Ştiu, fac şi eu parte din sistem şi aş putea să fiu acuzat de subiectivism, însă voi încerca să privesc din exterior, folosind experienţa ochilor din interior şi sper să fac acest task cât mai folositor pentru colegi.

   Să nu uităm, în primul rând, că acel poliţist, jandarm, pompier este un om ca oricare altul, pe care îl aşteaptă cineva acasă, cu rate la bancă, cu griji şi temeri... un simplu om. Faptul că poartă uniformă îi conferă anumite privilegii, dar nu-l face ZEU. Ştiu că mi se pot aduce zeci, sute de argumente, cu dovezi cu tot, despre faptul că sunt inculţi, nesimţiţi, beţivi, şpăgari şi multe alte epitete de genul, dar cu siguranţă nu sunt toţi la fel! Nimeni nu-i perfect!

   Nu prea am bătut eu strada la pas de multe ori, dar ţin să îi respect pe aceia care o fac... în cele mai multe cazuri nu au un program fix: azi lucrează zi – lumină, mâine îi prinde amurgul, poimâine se bucură de compania lunii... sau poate lucrează 2-3 nopţi la rând. Sunt situaţii în care trec şi 24 de ore de când nu au mai ajuns acasă! Dacă ceva se întâmplă între timp, cu greu îşi pot părăsi misiunea care le-a fost desemnată. În plus, la orice oră din zi şi din noapte, ei trebuie să răspundă prezent în cazul unei situaţii mai delicate! Poate mai au „norocul” de a lucra în noaptea de Înviere, când şi-ar dori să meargă la biserică împreună cu cei dragi...  ori şi-ar vrea să se relaxeze în noaptea de Crăciun sau de Anul Nou, chefuind până dimineaţa în zori, dar privilegiul de a purta uniforma statului e prea mare pentru a-ţi permite aceste momente!

   În timpul serviciului, sunt situaţii în care trebuie să acţioneze în fracţiuni de secundă... şi în acele fracţiuni de secundă trebuie să decidă soarta lui sau a altuia! În plus, trebuie să aibă grijă de imaginea instituţiei, căci altfel se întoarce totul împotriva lui. Toţi aruncăm cu pietre în iei când primim amenzi pentru că nu am respectat legile, când primesc şpaga (pe care tot noi o dăm), când ne atrag atenţia că vorbim prea tare sau când ne opresc pentru un control de rutină, însă nimeni nu-i apreciază atunci când, în nebunia unui scandal cu săbii, ghioage, topoare şi alte nebunii, se bagă ca nebunii între borfaşi şi aplanează conflictul, punându-şi viaţa lor în primejdie! Nu e de apreciat atunci când el, pompierul, sare în vâltoarea focului pentru a salva viaţi, pentru a limita, pe cât posibil, proporţiile dezastrului? Nu-i nimic de apreciat în asta, aşa-i! E ceva obişnuit!!!

   Se pare că sunt prea puţini cei care se gândesc la aceste situaţii! Nici chiar Preşedintele nostru mult iubit nu se prea omoară să le ia apărarea, îi aruncă pe toţi în aceeaşi oală a incompetenţei (a nu se înţelege că sunt cu politica... nu mă interesează cine guvernează, important este să le meargă bine românilor). Şi cum să îi mai privească omul de rând cu încredere când aude de la cel mai mare om din stat zicând astfel de vorbe? Cum să mai fii mândru de uniforma pe care o porţi când ştii că se găseşte vreun ciumeg să te scuipe, înjure sau îmbrânci pentru că aşa a auzit el de la Preşedinte, că eşti incompetent?

   Dacă tot îi denigrăm, haideţi să desfinţăm aceste instituţii, să vedem ce s-ar întâmpla! Oare câţi ar mai respecta regulile de circulaţie, ştiind că nu vor căpăta nicio amendă? La meciurile de fotbal, oare ce s-ar întâmpla dacă ghiogării de jandarmi nu ar sta în spatele „îngerilor” din galerii? Ce i-ar mai reţine pe tâlhari de la comiterea fapte antisociale, ştiind că oricum nu vor păţi nimic? Da, ar fi inutile aceste instituţii în momentul în care eu, tu şi cel de lângă tine am respecta normele legale nu de frică, ci din respect!

Îi respect pe aceia care, deşi sunt sunaţi de diferite persoane pentru a nu lua măsuri împotriva vreunui pilos, trec peste acest aspect şi îşi fac meseria! Îmi scot pălăria în faţa celor care, fie că plouă, fie că-i ger sau zăpuşeală, veghează asupra siguranţei mele! Cum de asemenea, mi-e scârbă de cei care, din laşitate, incompetenţă sau lene, închid ochii când lucruri reprobabile se întâmplă chiar sub nasul lor şi îşi întorc privirea în altă parte!

    Iar pentru colegii mei, doar LEX ET ORDO! :D

 

DREPTUL LA REPLICĂ

   La articolul "Crezi în dragoste", Cristina a ţinut neapărat să îmi dea replica!  Şi cum este o ţară liberă, iată cum s-a exprimat:

"Da! Cred în tot ceea ce delimitează cuvântul şi sentimentul “DRAGOSTE”. Cred în privirile care se întâlnesc ca şi când s-ar fi vorbit, cred în dragoste la prima vedere, cred de asemenea şi în dragostea eternă…se spune că nu poţi iubi decât o singură dată în viaţă…cred şi asta. Să ai lângă tine o singură persoană toată viaţa, e mai degraba e o întamplare… nu e mai frumoasă acea dragoste pe care nu o poţi avea niciodată, care nu poate fi niciodată a ta pe deplin? Asta consider eu dragoste eternă, când toată viaţa ta o dedici din punct de vedere fizic şi/sau sentimental, unei singure persoane, acelui om care te face chiar şi pentru cinci minute sau cateva ore să uiţi de tot, să nu ştii cine eşti, să ai sentimentul că doar voi existaţi în acel moment pe pământ, să simţi că sunt primele şi ultime, să simţi că sunt primele şi ultimele clipe petrecute împreună, că toata fiinţa ta trăieşte pentru fiinţa celuilalt, să simţi cum sufletele voastre creează un tot unitar…să iubeşti, să iubeşti pe celălălt mai presus decât pe tine… Iar când rosteşti cuvintele “TE IUBESC”, în corpul tău să explodeze sentimentul iubirii aşa cum revine natura la viaţa în fiecare primavară… iar cel de langă tine să fie capabil să-ţi simtă “fiecare fir de iarbă”, să-ţi răspundă demn la sentimentele care se nasc în tine."

SUFLET PIERDUT

  "Sunt doar un nimeni al cărui suflet poate e îngropat undeva... sau poate închis într-o cameră întunecată... dar este speriat... tremurând... şi suspinând... şi aşteptând raza de lumină. Nu am un suflet orb... e pur şi simplu uitat în întuneric... un suflet care vede sufletul tău şi iubirea care este în inima ta, dar este speriat de răutate şi de teama de a nu fi rănit din nou! Tu eşti raza de lumină, trebuie doar să ştii asta... pentru că ziua de ieri aş fi vrut să fie altfel!"

FRUMOSUL ŞI URÂTUL

   Cam astea-s principalele categorii în care aş împărţi eu oamenii. Subcategoriile nu vor face parte din acestă analiză. De ce aşa? Uite-aşa!

   Eşti frumoasă? Dacă vrei să te angajezi, deja porneşti cu 70% şanse! Patronul deja te vede pe birou, pe sub birou, pe lângă birou...  Dacă nu eşti, mai greu să prinzi jobul. Ori eşti supracalificată pentru asta, ori ai pile. La fel şi pe stradă: la trecerea de pietoni rar găseşti vreun şofer să îţi dea prioritate dacă nu eşti vreo bunoacă. Poate te lasă să treci vreun moş libidinos care vrea să vadă şi el vreo bucă proaspătă. Stai la coadă? Se găseşte vreunu’ să te lase înainte lui, măcăr să îşi clătească şi el cu ceva privirea, că doar nu e mai bună priveliştea babei din faţa lui... Oricum, cu 5 minute de aşteptare în plus sau în minus nu se face gaură în pământ!

   Diferenţa clară se vede cel mai bine în relaţiile dintre oameni, în ceea ce noi numim iubire, dragoste, prietenie, amiciţie. Dacă te bate norocul să n-ai parte de frumuseţe, atunci trebuie să lupţi! Că doar nu s-a inventat persoană care să alerge după urâţi... până şi aceştia fug unii de alţii!

   Ca să îţi câştigi locul, trebuie să-ţi scoţi la iveală calităţile... să fii amuzant, inteligent, amabil, să ai bunădispoziţie toată ziulica, s-o împarţi la toţi... şi poate tot nu-i de ajuns. Tot timpul trebuie să fii în alertă, să mai născoceşti ceva pentru a te face remarcat... altfel dispari din peisaj, devii un no name. Nu eşti în măsură să alegi... iei ceea ce ţi se oferă, pentru că ţi s-a fixat ideea că nu vei mai prinde o a doua şansă.

   Când eşti din categoria cealaltă, totul e limpede. Doar cu un gest ai lumea la picioare... deţii atuul de a alege ce-i mai bun din ceea ce ţi se oferă... şi ai de unde alege. Nu trebuie să depui eforturi pentru a arăta cât de fabulos/fabuloasă eşti, oricum vei primi totul cu un zâmbet... Calităţile ţi le poţi afişa puţin câte puţin, pentru a avea cu ce să surprinzi... astfel vei deţine supremaţia în orice moment. Celălalt deja şi-a depus tot arsenalul de trucuri pe masă, acum aflându-se la mila ta!

   Ce e trist? Că succesul îl au ăia frumoşi! Şi mai trist ştiţi ce e? Că lor nu li se datorează nimic... poate sunt nuli în creier şi varză în caracter, dar superbii ochi cu gene lungi, sânii mari, picioarele sexy, bicepşii umflaţi de creatină eclipsează total ce au în cap. Şi chiar de ar avea ceva în cap, cui i-ar păsa?!? Contează doar frumuseţea fizică. Să fie asta cauza pentru care se produc atât de multe divorţuri în ziua de azi! Am încetat să mai căutăm frumuseţea interioară... ce-i palpabil e mai sigur! Vedem noi cum scoatem căruţa la liman când dăm de greu!

   Concluzia? Cei frumoşi au de luptat mai puţin, totul le parvine aproape de la sine... dar şi frumuseţea e trecătoare. Ce rămâne după? O persoană aflată în degringoladă, care nici măcar nu va şti ce să facă pentru a fi acceptată „în joc”, pe când urâţii au deja o experienţă bogată!

   Şi pentru a-mi susţine cele afirmate mai sus, citez: „Am avut lungi perioade în care niciun bărbat nu se uita la mine! Da' ştii de ce? Că eram foarte băieţoasă! Cum mi-am luat tocuri şi fustă, îi faceam pe fraieri din priviri!”. Se poate mai simplu de atât?

    Şi pentru a nu se simţi ofensate persoanele frumoase, dar deştepte, îmi iau marja de eroare de 3-4%? E mult? E puţin? Las’ că e bun aşa!

 

SPERĂ

Speră! Chiar şi atunci când norii se dezlănţuie!

Speră! Chiar şi atunci când totul în jurul te îndeamnă să nu faci asta!

Speră! Chiar şi atunci când toţi cei din jurul tău te lovesc.

Speră! Chiar şi atunci când crezi că nu vei mai putea iubi vreodată!

Speră! Chiar dacă ai rămas singur în această lume!

Speră! Chiar şi atunci când ai pierdut totul!

Speră! Speră cu putere, cu ardoare, cu forţa omului deznădăjduit, căci atunci primeşti invincibilitate! Pentru că altceva mai bun nu poţi să alegi! Undeva, acolo, în întuneric, trebuie să găseşti o luminiţă care să te ghideze!

Speră... pentru că şi nori se destramă odată şi-odată şi apoi apare soarele... pentru că cei care ţin cu adevărat la tine nu te vor lovi niciodată... pentru că iubirea se găseşte acolo unde nici nu te aştepti... pentru că întotdeauna va fi cineva care te va accepta în familia lui... pentru că cea mai mare bogăţie este sufletul, nu materia!

Dacă nu mai ai speranţă... atunci meriţi tu să trăieşti?!?

SPERĂ! SPERĂ! SPERĂ! Căci speranţa moare ultima!

 

CREZI ÎN DRAGOSTE?

Eu nu! Ori, pentru a fi mai bine înţeles, nu în cea eternă… sau, şi mai pe înţelesul tuturor, nu în dragostea cea de început care să dureze pân’ la adânci bătrâneţi.

De ce? Pentru că am trăit-o… pentru că am văzut-o şi la alţii. Pentru am realizat că aşa-s oamenii. Şi cel mai greu lucru pe care-l poţi face este să schimbi omul!

Da, frumos e la început. Multă atenţie din partea amândorura, drăgălăşenii, atenţii, gesturi şi clişee copiate din viaţa ireală a cinema-ului (totuşi, să nu uităm că viaţa bate filmul şi nu invers) sau aruncate pe vreo pagină de revistă de cine ştie ce visător. Faci lucruri pe care în mod obişnuit nu le faci, te transformi într-o altă persoană până în momentul în care simţi că ai câştigat „trofeul”. Apoi, Dumnezeu cu mila! Ori te prefaci că nu se întâmplă nimic şi înghiţi până ajungi la saturaţie, ori pui repede lucrurile la punct şi termini şarada! Finalul e daor unul! Ce-mi plac expresiile „Vai, dar vă înţelegeaţi atât de bine! Eraţi atât de fericiţi! Vă vedeam căsătoriţi, fericiţi până la adânci bătrâneţi!”. Tu, cel/cea care faci afirmaţia asta, ai convieţuit cu ei, ai văzut ce se întâmplă şi în momentele lor de intimitate? Ai observat zbuciumul din sufletul lor? Tu ai fost doar un simplu spectator la scenele jucate de actorii principali, EA şi EL, în piesa numită „DRAGOSTE”!

Tot respectul pentru persoanele care prelungesc magia acestui moment cât mai mult, chiar şi după ce măştile au fost date jos. Ei într-adevăr sunt nişte învingători. Adevăraţii învingători sunt cei care sunt conştienţi că toate aceste minunăţii trebuiesc transformate în altceva, odată cu trecerea timpului. Cei care înţeleg că din dragoste se poate face compasiune... cei care ştiu încă să acorde atenţie şi după 10 ani....şi după 20... şi pentru totdeauna! Cei care ştiu să-şi simtă partenerul în orice moment. Cei care încă se zbat să facă surprize plăcute, doar pentru că aşa cred de cuvinţă şi nu pentru că e vreo zi specială... Cei care îşi întorc favorurile, pentru că au înţeles că orice „atenţie” primită trebuie răscumpărată! Căci aşa suntem noi... făcuţi pentru a da, dar aşteptând întotdeauna să ni se returneze şi ceea ce am dăruit. Depinde de fiecare cu cât se mulţumeşte să primească!

Pentru idealişti, care tot speră să găsească persoana care să-i completeze, cealaltă jumătate, le urez mult, mult, foarte mult noroc şi succes... dar le-aş sugera să nu mai viseze. Este posibil să n-o mai găsească, pentru că acea jumatate căutată poate o fi obosit să aştepte şi s-a decis să-mi urmeze sfatul!