LA SFÂRŞIT DE RELAŢIE

   Da… s-a ajuns şi la asta! Cu părere de rău, dar mă simt nevoit s-o fac!

   Povestea a început demult, undeva prin august 2006. Aş putea să descriu cu lux de amănunte cum a început totul... dar parcă-i în zadar, atâta timp cât rezultatul este dezamăgitor! Şi ca să nu vă mai ţin pe jar, vă mărturisesc faptul că relaţia aceasta este cu... operatorul de telefonie Vodafone!

   Am mai auzit la alţii că-s nemulţumiţi de serviciile lor, că nu-s de cuvânt, aşa şi pe dincolo... dar eu am avut o relaţie excelentă. Ceea ce am avut nevoie am primit: am vrut mai multe minute, mi-au dat... am vrut un alt telefon ieftin şi bun, m-au servit! Bine, nici prea mari pretenţii n-am avut... dar nu m-am pomenit cu cost suplimentar aiurea, nu mi-au blocat abonamentul când mai întârziam câteva zile cu plata facturii, chiar mă amuzam copios atunci când mă sunau să-mi prezinte cine ştie ce oferte noi care apăreau pe piaţă... şi acum e momentul să vă povestesc una din aceste conversaţii.

   Astă-vară, în concediu fiind, îmi sună telefonul... mă uit să văd cine-i... şi-mi apare un număr de genul 037222***... Vodafone fix! O domnişoară cu voce mieroasă se prezintă (de parcă cineva a reţinut numele vreunui operator cu care vorbit) şi începe să turuie vrute şi nevrute... ceva legat de internet pe mobil. Eu, neavând nevoie de acest serviciu, o las totuşi să-şi facă datoria. După un timp, mi se face milă de ea şi îi spun că nu am nevoie de aceste servicii. Imediat, duduia se gândeşte să afle motivul pentru care nu aş avea nevoie şi îi explic cea mai simplă situaţie: nu am telefon făcut pentru net. Totuşi, ţine ea morţiş să afle ce telefon deţin şi după ce-i mărturisesc că am un impresionant Nokia 5000, verifică repede şi mă anunţă că e compatibil pentru internet-mobil. Pffff, m-a blocat. Repede, să găsesc un alt motiv... mai plauzibil de data asta. În final, îi spun că nu-mi place să navighez pe respectivul telefon şi că pe viitor intenţionez să-mi iau şi eu unul făcut pentru asta. Ea, evident, nu ratează momentul şi mă întreabă când o să mi-l iau. Răspunsul meu? „Când mi-o creşte Boc salariul!”. În acel moment tipa a izbucnit în râs şi a realizat că sunt o cauză pierdută. Mulţumindu-mi pentru atenţia acordată, m-a lăsat să mă bucur în continuare de concediu!

   Şi acum, revenind la subiect, să vă povestesc acum de ce am decis că nu mai putem continua această relaţie. Mi s-a pus pata să am şi eu un smartphone... să mă dau şi eu pe net de oriunde altundeva decât acasă şi am crezut că, amabili cum îi ştiu, vin ei, operatorii de telefonie şi îmi fac o mega ofertă încât să n-o pot refuza, doar mult stimatul Boc nu mi-a crescut salariul şi nu-mi permit să-mi iau mobilul la liber! Când, ce să vezi? Mă tratează ca pe un client nou... mă apucă nebuniile, încerc să recurg la şantaj sentimental, cum că-s client fidel, îmi plătesc facturile cu regularitate, aşa şi pe dincolo... rezultatul? ZERO! Trec la ameninţări: mă portez în alte reţele!!! Nici asta nu duce la rezultatul scontat... aşa că pun mână şi le-o trântesc în nas: la sfârşitul „relaţiei” să mă treacă pe cartelă. Punct!

   Mă simt ca omul care, timp de ani buni, a fost şofer şi dintr-o dată îşi vinde maşina, devenind pieton. Acum, dilema mea rămâne: eu tot vreau smartphone... ăsta să fie cadoul pentru Crăciun... că nu vreau să traiesc în incertitudine, cu speranţa că poate vine moşul şi la mine.

   De mâine mă duc la concurenţă. Voi ce mă sfătuiţi? Care-i mai de încredere?

SCRISOARE CĂTRE MOŞ CRĂCIUN

Dacă pentru Moş Nicolae am ales să trimit o scrisoare ironică, unde adevărata dorinţă era ascunsă printre rânduri, pentru Moş Crăciun aleg să-i scriu din inimă, să-i transmit ceea ce îmi doresc cu adevărat, fără să fie nevoit să citească printre rânduri! Aşadar...

„Dragă moşule, nu ştiu cât de cuminte am fost, dar din punctul meu de vedere consider că nu am făcut boacăne prea mari! Tu, care le vezi pe toate, poţi spune mai bine ca mine dacă am fost sau nu cuminte pentru a-mi da cadou! Şi dacă m-ai întreba ce cadou să-mi faci, n-aş putea să spun că îmi doresc un anume obiect! Îmi doresc multe obiecte, dar nu prea sunt eu hotărât care ar fi acel obiect care să mă facă cu adevărat fericit! Aşadar, te las pe tine să mă surprinzi!

Ceea ce aş dori cel mai mult de la tine sau, mai bine zis, ceea ce m-ar mulţumi cel mai tare este să aduci fericire tuturor persoanelor care contează pentru mine... şi zic aşa pentru că, pentru a fi fericiţi, unora le trebuie bani, altora le trebuie o casă, o maşină, o plasmă, alţii îşi doresc copii, unii vor doar sănătate... de aceea mi-e greu să zic pentru fiecare în parte cam ce-şi doreşte. Prin urmare... pentru:

FAMILIE:

- Mama şi tata – sănătate!

- Dragoş şi Alina – o căsuţă a lor! (Alina îmi trimite mesaj pe fb că ea ar ar vrea o vilă cu piscină şi un Ferrari nou la scară – părerea mea că moşu’ o să moară de râs când o să citească asta)!

- Dan – fir întins şi Steaua să câştige Europa league şi campionatul; Luciana – un loc de muncă mai bine remunerat; Andreea – să aibă sănătate şi putere de muncă la şcoală!

- Laurenţiu – un job aşa cum visează; Daniela – mai multă minte; iar împreună să aibă parte de noroc, să scape de rată cumva :D

- Radu – o maşină nouă; Rodica – putere şi sănătate pentru a avea grijă de junior; pentru Radu junior – să fie el sănătos şi să aibă răbdare să crească maaaare, mare!

- Răzvan şi Giza – sănătoşi să fie, că în rest ştiu ei ce au de făcut!

- Moşica, Mădălin, Dorina, Oana şi Luca – nu prea ştiu ce şi-ar dori... aşa că tot sănătate să le aduci şi lor!

            PRIETENI VECHI... foarte vechi:

- Moshu şi Generalu’ – le doresc să-şi întemeieze o familie, că am obosit tot aşteptându-i. Moshu îmi zicea acum la telefon că nu prea îşi mai doreşte nimic, decât minte multă şi răbdare... aşa că, moşule, fă bine şi dă-i din astea, din belşug!

- Dragoş şi Marian – putere de muncă şi noroc! Ştiu că ei şi-ar dori altceva, dar moşul nu se bagă peste Cupidon!

- Alexandru şi Elena – putere de muncă, noroc şi un bebe mic, zic eu!

            PERSOANE SPECIALE:

- Anamaria (aka Dude) – sănătate maximă şi linişte sufletească!

- Anamaria (aka Măriuţa) – sănătate şi înţelepciune în noua viaţă!

- Adriana (aka Ciuky) – să-i surâdă norocul şi să-şi găsească un job pe sufletul ei!

- Ancuţa – vroiam să îţi cer pentru ea ceva ce-şi dorea foarte mult, dar am aflat că ai fost deja pe la ea, aşa că îi urez linişte sufletească şi putere de muncă!

- Claudiu şi Claudia – linişte şi sănătate!

      Cam atât moşule! Sper să nu-ţi fi cerut şi de data asta prea mult... nu vreau să mă ocoleşti şi anul ăsta! Îţi mulţumesc din suflet!”

DRAGĂ MOŞ NICOLAE!

Îţi scriu şi eu acum, pe ultima sută de metri… pentru că am fost taaaaare ocupat în ultima vreme… şi sper să ai timp să te pregăteşti că să mă bucuri şi pe mine cu cadourile pe care le vreau!

Să ştii Moşule că am fost foarte cuminte anul ăsta... am făcut ore suplimentare la serviciu, mi-am ajutat colegii ori de câte ori au apelat la mine, nu m-am supărat pe părinţi şi nici nu i-am supărat, fraţii mei nu au depus nicio reclamaţie referitoare la mine (din ce ştiu eu...), nu am nicio datorie (asta-i culmea... dar jur că aşa e :D), chiria mi-am plătit-o la timp, pe fete nu le-am dezamăgit... toate astea ducând la concluzia pronunţată mai sus: am fost enervant de cuminte! Şi pentru asta îndrăznesc şi eu să-ţi cer ca, în noaptea asta, să nu mă uiţi şi să-mi aduci şi mie o locomotivă cu baterii Duracell (că am auzit că-s cele mai bune), 10 gume Turbo că poate reuşesc şi eu să-mi completez colecţia, o minge de fotbal şi... hai bre Moşule, pe cine păcălesc eu aici? Că de fiecare dată când îţi ceream să-mi aduci câte ceva, întotdeauna uitai să le aduci pe toate sau chiar aduceai altceva din ce-ţi ceream. În plus, m-am făcut şi eu mare acum, deci să trecem la lucruri mai serioase. Prin urmare, de la tine vreau aşa:

- un apartament cu minin 2 camere aici, în Timişoara;

- un Golf V. Dar dacă mă gândesc mai bine, adu-mi un Volvo S40;

- mai dă-mi un job bunicel (observi, nu zic foarte bun sau excelent) la o firma multinaţională şi multimilionară... în euro, desigur, în care să fiu şef, să n-am cine ştie ce răspundere şi să fie remunerat după ierarhia din firmă;

- pe lângă toate astea, să faci bine să nu uiţi să-mi aduci o femeie frumoasă (nu foarte frumoasă, că nici eu nu-s Făt-Frumos) dar care să ştie să gătească, să spele, să calce, să dea cu aspiratorul şi... mai important... să-i placă să facă toate astea... în plus, domniţa să fie iubitoare de sex, fără inhibiţii; aaaaa, era să uit: să urască shopping-ul :))

- în final, să-mi dai din astea, elementare: sănătate, linişte şi armonie în familie, iubire... cred că ştiai şi de astea, fără să-ţi fi spus.

Astea fiind zise, dragă Moşule, sper să-ţi fi plătit abonamentul sau că ăştia de la cablu să nu fi făcut vreo şotie şi să-ţi taie conexiunea la net ca să poţi onora cerinţele mele! Că de nu-mi aduci ce ţi-am cerut... e bai mare!Aaaaa, Moşule, era să uit: dacă n-ai loc să-mi pui toate cadourile în ghetuţe, le poţi lăsa şi în faţa uşii, numa’ să îmi dai de ştire... că lumea-i hoaţă şi mi le fură! Te aştept cu drag! :*

               Semnat, Adi!

PATRIOT… PENTRU O ZI

Anul trecut am vrut să scriu acelaşi articol… dar am renunţat! Anul acesta... ce să vezi: am avut un deja-vu!

Despre ce e vorba? 1 Decembrie, Ziua Naţională a României! Despre patriotismul renăscut... instantaneu în inimile tuturor! Despre cum, exact în această zi, care mai de care se crede mai românaş decât altul... Pffff, aşa mă lasă rece explozia asta de patriotism subit!

E 1 decembrie? Să fie pe toate posturile TV reportaje despre cât de deştepţi suntem noi, românii... să fie transmisii în direct cu parade militare... să fie fasole cu ciolan şi vin fiert pentru muritorii de foame (sau nu?). Pe facebook/twitter şi alte asemenea reţele de socializare? Woooow... e nebunie! Toată lumea urează tuturor numai de bine, sunt mândri că sunt români, postează numai melodii patriotice... şi te miri ce le mai coace mintea! Să cânte imnul, să ţinem cu toţii inima la piept în timp ce-l fredonăm... să arborăm tricolorul la balcon sau să îl purtăm cu noi, aninat la geamul automobilului. Toate astea ca să să arătăm cât de patrioţi suntem!

E frumos să vezi că spiritul nostru de român nu s-a stins... dar de ce să fie doar pentru o zi? Asta mă deranjează cel mai mult. De ce să nu fie şi pe 5 august, de exemplu... sau pe 18 octombrie? Ne amintim doar pe 1 decembrie...

Oare cum se face că uităm cu toţi cât de români suntem în tot restul anului? Cum se face că preferăm să dăm bir cu fugiţii când ni se cere să dăm dovadă de patriotism, la propriu... nu doar să vorbim despre el? Pentru că sunt mulţi care uită a doua zi că-s români şi încep să arunce cu noroi în toată munca pe care o fac alţii... Se duc prin ţări străine şi nu ştiu decât să hulească România şi românii care trăiesc încă aici, uitând că şi ei tot de aici au plecat. Mai grav... se duc acolo şi recurg la acte care mânjesc imaginea noastră. Şi te mai miri de ce ne numesc toţi mincinoşi, cerşetori şi hoţi!

Am depus jurământul „să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii”! Servesc ţărişoara asta de peste 5 ani... şi tot nu mă simt atât de patriot precum se dau unii de 1 decembrie! Dar vorba ceea: e bine şi aşa, decât deloc! Peste un an, fix în acestă zi, simt că voi mai avea un deja-vu?

PRIMUL AN!

Ştiu că a trecut ceva timp de când s-a împlinit un anişor de când mi-am „deschis” blog şi ar fi fost frumos să scriu acest articol chiar de ziua lui, dar nu prea am avut timp/chef de asta... căci articolul în sine a fost scris la termen... în căpşorul meu.

Şi, aşa cum am văzut că se procedează la galele Oscar, ţin în primul rând să mulţumesc celor ce m-au citit şi m-au încurajat, dar şi celor care m-au criticat! În al doilea şi al treilea rând nu mai ştiu cui să mulţumesc... mie? Nu cred că am nevoie de aşa ceva! :D

Să vă povestesc cum am început? Acum ceva mai mult de un an nici prin cap nu-mi trecea că voi avea blog... a fost „ceva” de moment... aşa a luat naştere. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce voi scrie sau cum voi scrie. Am tras cu ochiul la alţii, am venit şi eu cu ideile proprii şi aşa am ajuns să scriu... 71 de articole, în mare parte producţie proprie! Aş fi scris mai mult... dar comoditatea nu-mi dă pace! E greu până mă apuc să scriu :D

Au fost momente în care am vrut să abandonez, nemaigăsind motivaţie pentru a scrie... au fost persoane care nu au înţeles de ce am ales să-mi împărtăşesc gândurile unor necunoscuţi iar acest lucru m-a dezarmat... dar cuvintele frumoase primite din partea altora şi faptul că altora le-a fost de mare ajutor ceea ce au citit  m-au determinat să continui fără a da atenţie celorlalţi.

Ce am scris? Am scris despre iubire, am scris despre ură, am scris despre lucruri care mă deranjează sau care-mi plac , am scris despre mine, am scris despre alţii, am scris despre aproape orice ţine de noi, oamenii. Şi sper că am scris bine. Unele au fost reuşite, altele mai puţin reuşite (din punctul meu de vedere). Cred... simt că aş fi putut să scriu mult mai bine, dar asta ţine doar de mine şi sper ca, pe viitor, să îmi îmbunătăţesc tehnica.

Ce-mi doresc? Să scriu în continuare... bineînţeles! Aş fi cel mai fericit să ştiu că ceea ce scriu este de ajutor cuiva. Dacă fiecare articol pe care-l scriu ar fi de ajutor cuiva... aş fi mulţumit!

Daaaaa... blogul mi-a împlinit un an! Asta înseamnă că mi-a fost pusă eticheta de blogger? Nu ştiu şi nici nu prea mă omor cu gândul la asta. Nu am înţeles ce înseamnă să fii blogger sau ce trebuie să faci pentru a fi inclus în acestă categorie... deocamdată consider „Colţul meu de linişte” doar un mic jurnal de bord... pentru că eu văd altcumva ceea ce am scris acolo.

Şi, ca o scurtă prezentare... iată ceva date statistice:

Numărul cititorilor

Topul celor mai citite articole

Asta m-a făcut să merg mai departe.

Vă mulţumesc!

ÎNVINGĂTOR SAU ÎNVINS!

În fiecare om există două laturi: învingătorul şi învinsul! Simplu! Dacă eşti învingător... nu prea sunt multe de spus... decât „Ţine-o tot aşa!”. Când pierzi e mai dificil! E important de ştiut că dintr-un eşec poţi găsi lucruri pozitive şi greşelile făcute te pot ajuta pentru a remedia situaţiile viitoare astfel încât să nu mai ai ocazia de a mai pune la caieţelul cu înfrângeri o nouă „reuşită”.

În viaţă poţi avea momente în care crezi că toate relele s-au adunat la uşa ta şi aşteaptă să le deshizi uşa pentru a-ţi „condimenta” zilele... te gândeşti că norocul te-a părăsit subit şi de acum înainte toate vor fi la fel. Îţi doreşti din toată inima să vezi o rază de lumină însă tot ceea ce primeşti este doar un nor negru ce nu vrea să lase soarele să te încălzească. Ca să nu mai amintesc de dialogul pe care îl porţi din ce în ce mai des cu Dumnezeu: „Cu ce am greşit încât să merit o astfel de soartă?”

În toate aceste ipostaze m-am regăsit cel puţin o dată! Şi eu L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu aruncă şi către mine o privire... şi eu m-am uitat îndelung după o rază de speranţă, până am obosit... şi eu am gândit că norocul mi-a plecat departe şi că nu se va mai întoarce. Până când, studiind din greu care îmi sunt neajunsurile şi văzând neajunsurile altor persoane, am zis că nu este frumos să mă vaiet atât şi să las locul altora... care cred că nu aveau loc de mine!

Acum, uitându-mă la „neajunsurile” din viaţa mea, chiar mi se pare stupid modul în care m-am comportant. Mă întreb ce am avut atunci când mă mâniam pe Dumnezeu, când El mi-a oferit o viaţă liniştită, mi-a dat sănătate, mi-a dat posibilitatea să am un loc unde să dorm şi să am ce să pun pe masă. Acelaşi lucru pot spune şi despre norocul meu... oare nu mă simt norocos doar pentru simplul fapt că am oameni care ţin la mine? Oare n-a fost noroc faptul că am reuşit să-mi duc la bun sfârşit o sarcină greu de realizat?

Aşa că, atunci când consideri că ai o viaţă ce te nemulţumeşte, priveşte mai atent în jur: uită-te la alţi oameni care nu au cu ce sau unde să se încălzească iarna, oameni care trăiesc prin spitale, rugându-se să se însănătoşească sau care se umilesc pentru a putea să aducă ceva de mâncare acasă. Pe ei nu îi vezi să se plângă atât de mult precum o facem noi... ei au învăţat să-şi poarte crucea! Noi de ce nu putem să facem la fel? De ce alegem varianta uşoară (a ne plânge de milă) şi nu încercăm să vedem cât de norocoşi suntem? Nu spun să ne mulţumim cu puţin, dar nici să-L mâniem pe Dumnezeu cu fleacuri nu e frumos!

Am întâlnit persoane pe care le admiram. Persoane pe care le credeam invingătoare... dar când am aflat că viaţa lor nu este aşa de roză precum părea, le-am admirat şi mai mult! Le admiram pentru că ştiau să îşi ascundă nevoile şi continuau să lupte pentru ceva mai bun cu zâmbetul pe buze... nu căutau compasiune la tot pasul! Am întâlnit şi persoane care înşirau victorii la rând! Le-am admirat pentru modestia de care dădeau dovadă... nu s-au bătut cu pumnul în piept ca să arate tuturor cât de puternice sunt! Au continuat să ajute cât au putut de mult şi nu au uitat de unde au plecat... pentru astfel de persoane... tot respectul cuvenit!

Eu? Eu am ales să văd în orice lucru partea bună. Am ales să primesc tot ce mi se oferă... şi să aleg ceea ce cred că este folositor pentru nevoile mele. Voi mai încerca să fiu mai puţin mofturos! Mă simt norocos pentru că ştiu că Dumnezeu are grijă de mine în fiecare clipă!

Tu... cum alegi să fii? Învingător sau învins?

PRIN OCHII INOCENŢEI

Timpul aleargă iar oamenii îl însoţesc. Au învăţat că este atât de preţios încât, din dorinţa avidă de a-l avea cât mai mult lângă ei, aleargă şi ei în continuu, fără a mai fi atenţi la alte lucruri, la detaliile care fac diferenţa! Nu vor să mai iasă în evidenţă, vor doar să fie normali! Ignoră frumosul, închid ochii la răutăţile din jur, întorc privirea la drame! Tot mai mulţi se îndoapă cu indiferenţă pentru a se se imuniza!

La cum am fost învăţat eu să privesc oamenii, nu mare mi-e mirarea când văd vreo anomalie a societăţii! Dar şi mai mare mi-e mirarea când povestesc cuiva despre anomalie şi mă trezesc cu replica: „Aşa şi? Unde-i problema?”, ca şi când e ceva natural, obişnuit, normal!

Şi mă duc cu firul poveştii undeva... în copilăria mea... cînd societatea nu era aşa bolnavă... ori nu o vedeam eu aşa! Poate că existau cerşetori, poate că se întâmplau şi lucruri urâte (furturi, tâlhării etc.) dar eu pe atunci nu le vedeam. Poate că exista răutate în oameni, dar tot la fel, nu se prea arăta pe toate drumurile... Pe atunci, oamenii se plimbau pe străzi cu zâmbetul pe buze, grijile nu erau întipărite pe figurile tuturora. Am văzut cerşetori şi atunci... dar din aceea umili, nu ca cei din ziua de azi... care fac din asta un job şi câştigă mult mai bine decât mulţi oameni care încearcă să ducă o viaţă onestă. Am auzit şi poveşti în care oamenii îşi însuşeau bunurile altora, dar nu ca în ziua de azi. Azi... mă îngrozesc. Dacă te sui în vreun mijloc de transport în comun trebuie să ai mare grijă la bunurile personale... pentru că sunt „specialişti” printre noi la tot pasul, mai ales în locurile superaglomerate. Tâlhării? Sunt şi din astea... Culmea este că se întâmplă şi ziua, în amiaza mare! Ce să mai zic... nu mai au frică de nimic... sau poate că foame îi face aşa de „îndrăzneţi”!

Totuşi, sunt dezamăgit atunci când văd oameni prefăcuţi, linguşitori, perfizi şi orice alte epitete de acest gen. Mie nu mi-a spus nimeni cum să mă feresc de ei. Am fost învăţat să fiu corect. Am învăţat să dau crezare tuturor vorbelor care mi se spun şi să mă încred în oameni. Am crezut ca dacă ţi se promite ceva, acesta va fi dusă la sfârşit cu brio! Din ce văd eu acum, fiecare îşi vede de interesul propriu şi nu se apropie de o altă persoană decât dacă nu poate ajunge la ţel decât prin intermediul acelei persoane!

Cu fiecare zi ce trece apar tot mai multe întrebări, tot mai multe îndoieli! Oare e mai bine să fiu suspicios la fiecare persoană care mă interpelează? Oare persoanele care cer ajutorul în apropierea bisericilor sunt nevoiaşi sau şarlatani? Dar cei cu feţe dubioase care se urcă în autobuzul aglomerat au de gând să „uşureze” poşeta cuiva? Dar cei care îmi zâmbesc fără un motiv anume... ce urmăresc? Sau cei care sună doar ca să vadă ce mai faci...

De acum voi încerca să-mi obişnuiesc ochii, sufletul şi mintea cu mai puţină inocenţă pentru a reuşi să-mi străbat calea fără prea multe povârnişuri. Dacă procedez corect, doar timpul va spune!

PE DRUMURI DIFERITE

Ţi-am făcut loc în viaţa mea! Am crescut alături de tine! Am devenit mai puternic în mâinile tale! Mi-ai dezvoltat acele simţuri pe care credeam că nu le am! Acum văd toate aceste lucruri pe care le-ai făcut pentru mine! Dar le-ai făcut într-un mod atât de subtil, încât abia acum văd că trăiam doar prin tine! De ce nu am observat atunci, cât încă eram împreună? De ce ai ales să nu ieşi în evidenţă, să-mi arăţi toate  lucrurile minunate pe care le făcei? De ce acum, când eşti departe?

Am vrut să te am lângă mine pentru totdeauna şi totuşi, te-am lăsat să pleci făcând... NIMIC. M-am simţit neputincios, legat de mâini şi de picioare! De ce nu mi-a spus nimeni că, atunci când dragostea loveşte, te face neputincios?

Mi-am dorit să trăiesc încă o dată trecutul din care faci parte dar, încă o dată, nu mi-a spus nimeni că trecutul nu poate fi retrăit. Tot ce puteam spera este să am un nou început... alături de tine! Plutesc pe valurile amintirilor, încercând să le simt, o dată-n plus! Să-mi mângâi sufletul pustiit! Vreau să mă aline atunci când toate celelalte lucruri nu mă mai ajută!

Voi continua cu această şaradă pentru că este tot ceea ce pot alege din ceea ce mi se oferă. Ştiu că nu va mai fi un „NOI”! Ştiu că soarta „NOASTRĂ” a fost demult pecetluită atunci, demult, când am fost incapabil să lupt... când am considerat că este mai bine să alegem drumuri separate, crezând că pot la fel de uşor să găsesc pe cineva care să valoreze mai mult ca tine! Iar pentru a putea să scap de tine mă voi înarma cu răbdare... Mi-aş dori să te urăsc, pentru că unde e ură, nu e loc de dragoste!

MI-E FRICĂ DE TRECUT

Mi-e frică de trecut! Da, mărturisesc! Mi-e frică de ea... i-am mărturisit-o şi ei! Atunci când s-a terminat, am căutat să o alung din gânduri cum am ştiut mai bine, m-am agăţat de fiecare şansă ce mi s-a ivit, m-am folosit de oameni (ne)cunoscuţi pentru a-mi putea construi o altă lume... la început am privit obsesiv spre înapoi cu gândul că poate zăresc acea uşă deschisă, după care m-am resemnat din ce în ce mai mult... Nu m-am putut abţine să nu arunc o privire scurtă peste umăr din când în când... am căutat să-mi interesectez drumurile cu ale ei... Simţeam că ceva încă ne mai leagă de acest trecut, că mai sunt încă vorbe nerostite, fapte nefăcute şi poveşti neterminate... şi acum mai arunc priviri spre înapoi! Doar că acum m-am împăcat cu gândul că nu mai trebuie să visez la NOI.

   Ce nu am înţeles, nici până acum, este de ce ţine cu tot dinadinsul să îşi facă simţită prezenţa în viaţa mea? Ea, care spunea odată că, pentru a mă vindeca, a trebuit să poarte mantia invizibilă, acum caută, sub diferite pretexte, să-mi descopere drumul pe care merg. De ce-mi spune că eu sunt etalonul pentru ceilalţi pretendenţi? De ce se simte în siguranţă atunci când o strâng în braţe? De ce-mi spune să mai rămân atunci când vreau să plec? De ce mă întreabă dacă o mai iubesc? De ce toate astea, când tot ea e cea care spune că nu trebuie să mai sper că ar mai putea fi ceva între noi?

   Am întrebat-o dacă ştie cât de mult am iubit-o! A zis că ştie... eu tind să cred că nu conştientizează suficient de mult. Oare ştie că, pentru a nu mă întoarce în trecutul ce nu mi-e drag, am postat un scut între noi? Un scut care trebuie să îmi ofere siguranţă şi încredere, dar care mi se pare aşa de fragil uneori...

DACĂ INSIŞTI...

Azi vroiam să povestesc tot cu perdea... cum fac de obicei când încerc să punctez către o anumită persoană... am scris un paragraf „cenzurat”, l-am tot modificat... dar am ajuns să-l şterg şi să fiu puţin mai direct decât sunt de obicei!

Este vorba despre o persoană cu care am trăit o poveste de iubire în adolescenţa mea, care nu s-a terminat bine pentru ea. Iar în momentul în care s-a terminat, am considerat că, pentru a-şi reface viaţa, e mai bine să dispar efectiv din viaţa ei... anii au trecut, eu am trăit o altă poveste de iubire, mult mai profundă, dar care s-a terminat rău pentru mine. Cum s-ar zice, s-a întors roata. Şi după atâta timp, tot ea a fost cea care a căutat să intre în viaţa mea! Din bun simţ am acceptat să schimb câteva cuvinte cu ea. Nu ştiu ce aşteptări a avut de la mine... dat fiind că eu am fost mitocanul care a rănit-o. I-am explicat că ceea ce a fost între noi nu a fost dat uitării... că în fiecare an, de ziua ei, i-am transmis gândurile mele de bine... pentru că aşa a fost! Dar a fost... şi nu va mai fi!

Treptat, s-a ajuns la schimb de poveşti, fiecare ce a făcut şi cum şi-a trăit viaţa... şi am simţit o umbră de fericire atunci când i-am spus că am cunoscut şi eu eşecul în dragoste... am simţit falsitate în cuvintele ei atunci când îmi zicea că îşi doreşte să fiu fericit... Poate mi s-a părut! Sper să mi se fi părut!

De ce m-a dus gândul aici? Pentru că, într-o ultimă discuţie, am avut parte de reproşuri, reporşuri pe care le ştiam pe dinafară şi nu era nevoie să mi le împrospăteze! Şi imediat am realizat că, după atâta timp, această femeie nu a reuşit să facă pace cu trecutul!

Ceea ce m-a deranjat cu adevărat a fost faptul că, printre atâtea reproşuri, pe care eram dispus să le trec cu vederea, a aruncat cuvinte urâte despre o persoană la care ţin foarte mult şi pe care nu o cunoaşte deloc. Iar acest lucru a scos din mine acel om rudimentar, care îşi apără valorile pe care şi le-a păstrat cu atâta străşnicie. Iar pentru asta, am aruncat vorbe grele... care ştiu că au lovit acolo unde doare cel mai rău!

Nu îmi stă în fire să jignesc, sunt rezervat. Mi-e teamă să fac asta pentru că ştiu că, dacă spun ceea ce gândesc, doare... pentru că ştiu să lovesc acolo unde doare cel mai tare! Aş putea să număr pe degetele unei singure mâini când am fost nevoit să fac lucruri cu care nu mă mândresc, iar una dintre situaţii a implicat-o tot pe ea... Sunt confuz! Dacă prima dată nu a fost suficient, de ce a încercat cu tot dinadinsul să se întâmple şi a doua oară?

Încerc să îmi explic pentru ce a căutat atât de mult să reia legătura cu mine... de ce a dus discuţia spre lucruri neplăcute... de ce căutat cu tot dinadinsul să o jignesc din nou? Ştiu că mă urăşte şi nu o condamn. Îmi pare rău pentru ea, dar aşa e în viaţă! Drumurile noastre s-au despărţit atunci, demult!

Pentru cei care vor încerca să atace persoanele pe care le iubesc, lucruri în care cred cu tărie sau amintiri care îmi încălzesc sufletul, le spun din tot sufletul să se mai gândească o dată... pentru că vor avea de-a face cu un altfel de Adi decât îl ştiu ei!

CÂND CUVINTELE SUNT DE PRISOS

Oare ce ai putea să-i spui unei persoane când totul în juru-i s-a năruit? Cum să îi spui că există viaţă şi după ce a pierdut ceea ce pentru el a însemnat viaţa? Poţi încerca să-i explici prin exemplu personal, dar tot nu este de ajuns. Poţi veni cu sute de soluţii şi o mie de idei, soluţii din cele mai geniale, poţi să-i întinzi de o mie de ori mâna pentru a-l ridica din prăpastie şi tot nu e de ajuns.

Pentru că, oricât de mult te-ai strădui şi oricât efort ai depune, e mai bine să-i acorzi timpul necesar pentru a plânge, pentru a-şi face ordine în gânduri (ar fi ideal de s-ar întâmpla acest lucru), pentru a spera încă la un come back spectaculos... dar tocmai speranţa aceasta dăunează cel mai mult în astfel de momente, pentru că ea te ţine în loc, te face să arunci privire pline de întrebări spre trecut şi nu spre viitor... un viitor care este doar al tău!

Şi revenind la întrebarea de început... ce ai putea spune? Că ai avertizat că se va ajunge la asta odată ş-odată? Că îi eşti alături şi că, dacă va avea nevoie de ceva, să nu ezite să apeleze? Asta suna a stereotipie pentru mine! Aceste cuvinte le-aş spune oricui mi-este drag, dar pentru o persoană deosebită ce ai face? Ce spui pentru cineva care într-adevăr contează?

Preţuind prietenia, am realizat că ceea ce contează nu este numărul de sfaturi pe care-l dai, ci răbdarea de a asculta! Căci o mie de vorbe nu fac cât 10 minute de ascultat!

Aşadar, prietene, fii fără griji! Ia-ţi timpul necesar pentru a face ceea ce consideri că e bine pentru acel moment... nu contează dacă este bine sau nu, noi, prietenii te vom înţelege şi îţi vom fi alături! Dar cel mai important este ca tu să ştii că suntem aici să te ascultăm!

 

FOSTELE IUBIRI

Călătoria prin trecut poate varia de la o persoană la alta. Ai de ales între aceşti tovarăşi de companie: ură, indiferenţa sau plăcere. Fiecare îşi poate alege modalitatea de a călători, în funcţie de sentimentele ce le-a captat după fiecare despărţire şi de puterea sa de a selecta din bagajul amintirilor.

Cea mai dureroasă călătorie este aceea în care eşti însoţit de sentimentul uri. Fiecare despărţire e dureroasă, dar de ce să ţinem la infinit sentimentele ce ne pustiesc sufletul? De ce să alegi să păstrezi doar amintirile care te rănesc? De ce nu altfel? Pentru că nu vei putea să îţi continui viaţa dacă nu accepţi ideea că, deşi a greşit, persoana aceea nu mai face parte din viaţa ta şi trebuie să îţi construieşti o altă viaţă! Pentru că acolo, undeva, o altă persoană are nevoie de atenţia ta!

Eu ce am ales? Am ales să rămână doar acele amintiri care să conteze pentru suflet! Am ales să-l îmbogăţesc. Am ales să dau uitării acele clipe, lucruri şi nemulţumiri care mi-au clătinat echilibrul! Am ales ca, atunci când mă uit în urmă, să pot zâmbi cu drag! Am ales să-mi învăţ lecţia şi să privesc înainte! Şi pentru un milion de alte motive, care acum îmi scapă!

„Nu privi înapoi cu mânie sau înainte cu teamă, ci priveşte în jur cu atenţie!” – JAMES THURBER

Ştiu, e foarte greu să faci selecţia vremurilor demult apuse, dar viaţa îţi impune acest lucru pentru a te convinge că trebuie să mergi mai departe. Depinde doar de tine pentru determina perioada pe care aloci secţiei!

 

 

E TIMPUL PENTRU O PAUZĂ

Stând cum stau, de obicei, cu fb-ul într-un tab şi cu youtub-ul în celălalt tab al Mozzilei … am dat drumul la melodii şi spionam lumea virtuală. Deschid paranteza şi vă povestesc că azi, la serviciu, în nebunia de hârtii ce mă înconjura, a început pe Naţional FM Scorpions – Wind of change… şi trăgând cu urechea la melodie, aşa multă linişte am simţit, încât mi-a dat energie ca să termin ziua în forţă – închid paranteza. Bineînţeles, am căutat din nou s-o ascult şi mi-a apărut în lista şi melodia „Love will keep us alive”... o melodie pe care, de fiecare dată când o ascult, mă impresionează... în special următoarele cuvinte: "I can't love you, if you won't let me/Can't touche me, if you don't try". De ce aceste versuri? Pentru că, în trecutul recent, am încercat să mă apropii de două persoane care mi s-au părut mie mai speciale decât celelalte... iar de fiecare dată am fost tratat cu refuz! Dar nu un refuz din acela clar şi răspicat, aşa cum îmi place mie s-aud... m-am ales cu un refuz aşa de evaziv, ambiguu, încât trebuia să visez sau să dau în bobi că să realizez că trebuie să-mi văd de drum... şi de-ar fi să-l istorisesc aici, v-aş plictisi. Tocmai ce trăisem un deja-vu la mică distanţă de timp!

După aceste evenimente, am început analiza. Şi totuşi, unde am greşit? Nu am cerut viaţa... am cerut doar să încercăm, să vedem dacă poate ieşi ceva frumos. Am fost prea îndrăzneţ să cred că pot fi acea persoana de care avea nevoie, pentru că visam că poate fi acea persoana de care am nevoie? Am încercat o apropiere firescă, să intru treptat în cercul ei, fără să fiu prea agasant... iar pentru asta trebuia să am permisiunea. Şi mi s-a permis... Am fost lăsat s-o cunosc, mi-a dat voie să mă descopăr în faţa ei... chiar am acordat şansa de a se retrage... şi nu a profitat de ea! Ştiţi ce e mai greu? Nu faptul că eşti tratat cu refuz din start! Ci faptul că îţi faci speranţe, primeşti răspunsuri pozitive şi dintr-o dată lucrurile o iau în direcţia cel mai puţin visată. Nici azi nu am să înţeleg de ce au procedat aşa, ştiind prea bine intenţiile mele! Ori eu am văzut doar ceea ce vroiam să văd?

Oricum, pentru aceste două persoane aşa multă energie am consumat, încât am rămas fără... şi pentru a aduna energia, am decis să fac o pauză. Oricât de mult mi-aş dori să am pe cineva alături, care să împartă jumătatea de pat cu mine, care să fie lângă mine la masă, care să mă întâmpine acasă, cu care să fac cumpărături şi alte asemenea lucruri care se pot face în doi, simt că nu mai am putere. Şi deşi sunt puţin „scuturat”, voi găsi puterea să zâmbesc în fiecare zi, pentru că, deşi îmi lipseşte cel mai important lucru, IUBIREA, mulţumesc în fiecare zi Domnului pentru ceea ce am! 

Cât va fi pauza? Nici eu nu ştiu! Poate o zi, poate o săptămână, poate o lună. Va fi pauză până voi simţi din nou acea energie!

P.S. Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare! Orice asemănare cu personaje sau întâmplări din viaţa mea reală este întâmplătoare! :D

 

MINTE-MĂ FRUMOS!

Aşa se face în ziua de azi… De ce să suferi atunci când cineva îţi spune un adevăr ce nu-ţi pică bine la corazon? Mai bine asculţi o minciună frumoasă ca să fie viaţa mai colorată, pe moment… ce va fi mai târziu, Dumnezeu cu mila!

Dar uite aşa-mi vine o ciudă pe persoanele ce se dau rotunde, cum că ele preferă adevărul şi numai adevărul, chiar cel mai dureros, cum că urăsc atât de mult prefăcuţii, încât atunci când le serveşti un adevăr, aşa se supără pe matale… încât zici că le dai cu paru’n cap! Deh... toţi ne dorim să fim mirifici, cei mai adevăraţi, cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, dar dacă Doamne Doamne nu ni le-a dat pe toate, nu trebuie să căutăm ceea ce ne lipseşte în minciunile altora! Sau partea cu „Vreau doar adevărul” este pentru a te face mai special?

Dar ştiţi ce e şi mai frustrant? Că, atunci când încerci să arăţi unei persoane că nu face bine ceea ce face, când încerci să îi arăţi calea bună, tot tu pici de fraier! Apăi, ăla de-a zis că “facerea de bine e futere de mamă”, maaaare dreptate avea… i-aş face cinste cu o bere!

Mno… să-mi fie învăţătură de minte… dar, aşa cum mă ştiu, nu prea mă ţine mult! Cu proxima ocazie, iar fac pe cocoşul şi, cum pe mine mă mănâncă sub limbă de multe ori, scap porumbelul şi iar mă sexează lumea-n gură!

Dar acum, aşa ciudă mi-este… încât îmi vine să plâng! Trece şi asta… Eu să fiu sănătos!

 

PLĂCEREA DE A FACE BINE!

Tot scriam prin articolele mele că îmi place să ajut lumea, că vreau să fac un bine... bla bla bla... dar cum se tot zice prin lume „vorbe, vorbe... pe când fapte?!?”, am tot căutat un prilej de a face un bine... dar nu din acela mărunţel, de genul îţi împrumut o sumă de bani sau te ajut la cărat bagaje ori something like that! Nuuuu... ceva care să mă mişte, să văd în ochii persoanei pe care o ajut acea privire de recunoştinţă care să te paralizeze şi să-ţi umple sufletul de bucurie!

Am început seria de gesturi nobile (şi sper s-o continui) prin donaţia pe care am făcut-o pentru casa de copii din Valea Plopului. S-au văzut pozele de la alergarea pe care am făcut-o... m-am lăudat destul, deci despre subiectul acesta voi fi scurt şi la obiect: dacă nu se venea cu ideea de donaţie, nu alergam! Din sărăcia mea am donat o sumă suficient de mare să conteze pentru sufletul meu şi prea mică să conteze pentru acei copii!

Însă ce vreau să povestesc aici este despre o persoană pe care am ajutat-o... puţin din punctul meu de vedere... mult din al ei! Căci da, pentru mine chiar nu a fost un efort mare... Şi totuşi, de ce m-am simţit atât de extraordinar? Pentru că, prin intermediul acelei persoane, m-am văzut pe mine cu mulţi ani în urmă, un tânăr deznădăjduit, dezorientat, supărat pe lume, cerând ajutor fără a rosti cuvinte... şi prea puţini au fost cei ce „au văzut” strigătul de ajutor.

Da, pentru deja-vu-ul acesta, am dorit cu tot dinadinsul să o ajut! Şi tot nu am fost lăsat să ajut aşa cum mi-aş fi dorit eu... şi am înţeles! Odată, şi eu am procedat la fel... ruşinea de a fi ajutat mai tot timpul sau orgoliul de a mă descurca de unul singur m-a făcut să îndepărtez unele persoane bine intenţionate de lângă mine!

Aşa a încercat şi ea cu mine... am simţit un soi de ruşine şi puţin orgoliu din partea ei... recunosc, m-a deranjat atitudinea pe care a avut-o... însă, după un somn bun, încercând să desluşesc acel comportament defensiv, mi-am adus aminte de mine şi am hotărât că nu-i cazul să renunţ şi să fiu supărat pentru că nu a răspuns aşa cum mă aşteptam... nu renunţ pentru că „am văzut” la acea persoană strigătul de ajutor! Şi, atunci când va citi, vreau să ştie că fac lucrurile acestea fără vreun interes ascuns... şi de se va simţi profund îndatorată, îi spun că, atunci când va veni vremea, va face şi aceleaşi lucruri pe care le fac eu... şi aşa lumea va deveni mai bună! 

Acum, când viaţa mea a intrat pe un făgaş liniştit, zic eu, fără prea multe bătăi de cap, aş vrea să fac ceea ce aş fi vrut să facă alţii pentru mine şi, ori n-au ştiut, ori n-au putut! Căci, pentru acea privire plină de recunoştinţă, chiar merită să ajuţi! Iar dacă nu aţi avut parte de aşa privire, vă spun că aţi pierdut un lucru extraordinar!

ALERGOTURĂ

Alergotura de 10 km… nu orişice tură! Cum de mi-a trăznit această idee? Pentru că am dat de un grup de persoane care au dorit să facă o faptă bună şi să ajute o casă de copii... iar eu am vrut ca, pentru prima dată, să particip alături de ei la această minune.

Deci, azi, la ora 7 şi ceva... cu ochii lipiţi de somn, înjurând blestematul de telefon, m-am dat jos din pat cu gândul că voi alerga. Ţinta era să alerg cât mai mulţi kilometri... şi dintr-o dată m-au luat emoţiile. Nu ştiu nici acum motivul... oricum, până am ajuns la locul de start, au trecut toate.

Ora 10.00! concurenţii s-au adunat la start. Primii concurenţi care pleacă sunt cei cu bicicletele. La 5-10 minute după ei se dă startul alergătorilor. Mă uit în jur... fel şi fel de participanţi... unii profesionişti, alţii amatori. Fiecare cu ţelurile lui. Al meu? Să alerg o distanţă cât mai lungă. Cu o săptămână înainte îmi depăşisem limit: alergasem cca. 5 km. Eu, cel care nu alergasem niciodată mai mult de 2, maxim 3 km. Aşa că azi îmi impusesem să alerg mai mult cu un pas de 5 km.

START! Am plecat în cursa... vieţii! Las în urmă primul colţ, Universitatea de Vest... ajung şi la stadion... şi nicio urmă de oboseală. Să mai alerg, zic. Doar limita minimă e de 5. Să nu mă las... mi-am impus un ritm, să mă ţin de el. Şi am ajuns la 5 km... am făcut şi pasul în plus... să mai alerg? Daaaaa!!! Gândurile mele nu se îndreaptă spre oboseală... acum e momentul de a face puţină ordine printre ele... şi, fără să realizez, la o cotitură, o domniţă îmi arată pe o plăcuţă că mai sunt 2 km!!! Woooow! Stai să mă dumiresc! Văd bine?!? Am alergat 8 km??? C’mooon... hai că mai pot! Încă puţin şi termin cursa! Şi îmi reiau şirul gândurilor aleatoare, numai cel legat de oboseală să dispară. Pas cu pas, se zăresc străzi din ce în ce mai apropiate de finish... şi încerc să măresc tempo-ul... numai pentru a scoate şi mai mult din mine. Ultimul viraj... apare linia dreaptă... Cătălin, la final, mă aşteaptă cu o îmbărbătare... Ultimii paşi... FINISH! Gataaaa!!! Am alergat 10 km... Timpul: 1:00:05! Pentru asta, primesc o diplomă şi o medalie... Excelent! Dar nu pentru asta am alergat atât! În primul rând, pentru copii aceeia... şi în al doilea rând, pentru mine! Am zis, ca să nu supăr cele două părţi, că pentru ei am alergat 5 km iar pt mine tot atât!

Concluzia? Sunt mândru, chiar foarte mândru, că un sedentar şi un fumător înrăit, ca mine, a reuşit să nu se oprească deloc. Deci, de azi nu mai am voie să zic „NU POT!”. Tot aşa cred că vor spune şi mulţi dintre cei care s-au alăturat acestei cauze!

Clasamentul şi poze găsiţi AICI :D

 

ARTA DE A FI PRIETEN

A trecut ceva vreme de când nu am mai scris în colţul meu de linişte... Motive? Aş putea invoca vreo 2-3, mincinoase de altfel, dar în principiu a fost pentru că nu a prea fost timp şi nu am simţit nevoia de a vă mai împărtăşi gândurile mele! Dar nu am dat vina pe lipsa de idei... am destule! Sper doar să găsesc iar plăcerea de a scrie!

   Acum am decis să scriu, o dată-n plus, despre prietenie... dar acum nu vreau să explic ce înseamnă acest cuvânt, ci doar despre cum ar trebui să fii... ca prieten... şi o să povestesc în cele ce urmează ceea ce mi s-a întâmplat, nu din imaginaţie sau din experienţa altora... că să nu lăsăm loc la interpretări!

   Nu mai ştiu exact dacă scrisesem în vreun articol sau a fost doar în imaginaţia mea, dar mă lăudasem odată că sunt un bun ascultător, că am un suflet mare, că sunt gata să ajut pe oricine are nevoie de o mână de ajutor... chiar dacă nu-mi este prieten! Fac asta pentru că nu-mi place să văd lume nefericită în juru-mi! Şi, caracterizat de astfel de epitete frumoase, am plecat urechea la una, alta... şi-am ascultat! Am spus şi câteva vorbe când am crezut că e oportun, dar cred că ajutorul maxim l-am dat ascultând! Şi am tot ascultat... dar am simţit nevoia să fiu ascultat la un moment dat... numai că nu puteam să fac asta doar aşa... fără să fiu întrebat... În primul rând, pentru că, în principiu, trebuie să simt un ataşament faţă de confesor şi, în al doilea rând.... să fim serioşi... doar sunt bărbat, ce draq!!! Cum să fac eu aşa ceva?!? Eu sunt cel mai tare, cel care aduce optimismul printre oameni, întotdeauna cu zâmbetul pe buze, bine dispus, cel cu replicile în buzunar pentru toată lumea şi pentru orice situaţie! Mno... uite că mai dau şi eu rateuri şi mai simt nevoia să mă întrebe şi altcineva, în afară de prietenii mei, ce mai fac, dacă sunt bine... Ştiţi voi, din astea, de suflet... că nu strică. Din moment ce te descarci emoţional faţă de o persoană, fie ea şi cvasinecunoscută, mi s-ar părea firesc ca, la un moment dat, să îţi treacă prin căpşor să mai întrebi şi tu: „Băi, fraiere, da’ tu eşti bine?” sau ceva de genu’... Dar se pare că s-a cam uitat acest lucru... tot ceea ce contează în ziua de astăzi e doar propria-ţi persoană. Să fiu eu pe lângă modă? Tare mi-aş dori să fiu... De aici ideea titlului... gândeam că pentru a fi cu adevărat prieten pentru cineva este o adevărată arta, pe care mulţi, în ziua de azi, au uitat-o! Sau n-au învăţat-o, când i-a fost timpul ei... dar va veni!

   Se simte cineva atins de ce am scris până acum? Ar fi ceva... dar mira-m-aş!!! Tocmai cine nu trebuie face gestul! Dar asta e, nu ăsta a fost scopul.

   Iar pentru a distrage atenţia cititorului de la atitudinea mea negativă şi pentru a evita întrebările de genul „Ce ai păţit?” sau „Ştii prea bine că eu te ascult oricând?”, vă pun pe tavă următoarele idei pentru viitoare articole: „Femeile sunt nişte plângăcioase” (sau ceva de genul... oricum, un articol misogin dar realist, zic eu... doar după citire :D), „Plăcerea de a face BINE!”, „Crezi că mă cunoşti?”... şi încă vreo câteva articole fără prea mare semnificaţie sentimentală, cum ar fi „Norocul meu”, „Plăcerea de a fi printre copii”... Deci? Despre ce să fie?

OCHII – OGLINDA SUFLETULUI!

Întotdeauna, după ce a fost deschisă o rană în inimă, pentru a putea s-o luăm din loc cu altcineva, căutăm să ne asigurăm că persoana cu care pornim la noul drum este cea potrivită… cu suflet curat, să nu cunoască ce înseamnă minciuna, invidia, ipocrizia, gelozia şi tot amalgamul de sentimente de care fugim cu toţii. Şi ne dorim cu aşa mare ardoare, încât am crede că suntem în stare să facem orice pentru acel strop de fericire pe care credem că-l merităm cu prisosinţă... Dar frica e mai puternică... frica de a mai fi, odată-n plus, răniţi ne paralizează orice emoţie, ne umple sufletul şi nu ne lasă să facem nici cel mai mic pas pentru a descoperi cine-i persoana... am vrea ca totul să fie simplu şi dintr-o privire să-i cunoaştem şi cele mai ascunse secrete.

Întrebat fiind de unde ştiu că este o persoană bună, i-am răspuns instant: "Am văzut în ochii tăi!" Cum aşa? Nu ştiu... eu aşa am văzut în acei ochi... şi dacă trec în revistă persoanele în ochii cărora m-am uitat cu adevărat, aş spune că de puţine ori m-am înşelat!

Ochii... aici este secretul! De vei şti cum să-i priveşti şi de vei învăţa cum să citeşti privirea ce vine spre tine, vei reuşi să dobândeşti o victorie în faţa fricii! Da, cred cu tărie că bunătatea unui suflet se observă în ochii purtătorului... cum, de altfel şi răutatea se vede! O persoană cu suflet mare, oricât de mult ar dori să pară altfel decât este, nu poate face asta pentru că au grijă ochii să o demaşte!

De aceea se spune că ochii sunt oglinda sufletului, pentru că ei cuprind în universul lor tainic răspunsuri ce cuvintele nu au puterea să le rostească!

Da, există riscul de a întâlni persoane cărora să le „citeşti” greşit ochii... înseamnă că ori nu te-ai uitat cu atenţie în ochii lor, ori nu au vrut să accepţi ceea ce-ţi arată, ori ai dat peste un actor formidabil!

SĂ IUBEŞTI SAU SĂ FII IUBIT?

   Azi, trecând printr-un moment de filosofie, am stat şi am cugetat atât de adânc încât am ajuns la această dilemă: Să iubeşti? Să fii iubit? Cum e mai bine? Ştiu, varianta ideală ar fi să iubeşti şi să fii iubit! Dar dacă nu se poate? Vă ofer acest exerciţiu de imaginaţie!

Şi imaginaţia mea îmi spune aşa: eu vreau să iubesc! Dar să iubesc atât de puternic încât să mă sperie şi pe mine! Mă gândesc că, dacă voi iubi aşa cum doresc să iubesc, ar fi aproape imposibil ca ea să nu îmi răspundă în aceeaşi măsură! Dacă voi face ceea ce ştiu că trebuie făcut pentru persoana iubită, nu are voie să nu mă iubească. Chiar de-ar fi ca la început să nu-mi răspundă cu aceeaşi monedă, într-un final va fi nevoită s-o facă! Căci nu poate fi atât de insensibilă la acest sentiment! Până şi cele mai dure pietre cedează în faţa stăruinţei apei... Aşa că, dacă va fi să aleg dintre cele două, cu siguranţă voi alege SĂ IUBESC!

   Şi parcă a-mi confirma această alegere, marele Constantin Brâncuşi zicea:

„Iubirea cheama iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toata puterea şi cu toata fiinţa!”

DAMN, I’M GOOD! AS A FRIEND…

   Cam aşa mă văd eu... prin ochii altora: prietenul perfect! Ştiu să ascult... pot să dau un sfat destul de bunicel când se cere... nu emit pretenţii de genul „Dacă te ascult, trebuie să mă asculţi şi tu!”... sunt civilizat, nu din categoria „Vrei să facem şi noi ceva astă seara?”... sunt amuzant, pot să scot omul din depresii. Ce să mai... perfect friend, oricând available!

   Însă nu ştiu dacă asta face ca TU să-mi fii prieten... de fapt, nici nu ştiu dacă se poate chema prietenie, ţinând cont că vine doar dintr-o parte! Mi-e de ajuns ce am reuşit să culeg până în momentul de faţă şi nu prea ţin cu tot dinadinsul să leg alte prietenii... nu că ar strica, dar m-am ars de prea multe ori ca să fiu dispus să mai risc. Pentru ceea ce am acum am depus un efort considerabil!

   Nu trebuie să te superi dacă nu-ţi voi istorisi vreodată ce am mâncat când am fost mic sau ce bucurii ori tristeţi am trăit! Nu-mi cere să-mi deschid sufletul în faţa ta... Nu pentru că aş avea un cui împotriva ta, însă atunci când te arzi, sufli şi-n iaurt! O voi face când voi simţi. Poate că vreodată mă vei prinde într-o „zi de graţie” şi-ţi voi povesti cine ştie ce istorioare din viaţa mea, dar asta nu va însemna că te-am introdus în cercul încrederii. Şi dacă vrei cu tot dinadinsul să-mi fii prieten, trebuie să ai răbdare cu mine, să îţi doreşti cu adevărat. Voi simţi acest lucru şi când nici nu îţi vei da seama, vei afla că mi-eşti prieten!

   Să ştii că dacă nu-ţi împărtăşesc sentimentul de prietenie, nu înseamnă că trebuie să renunţi la a mă numi „prieten” şi mă poţi chema ori de când ori vei simţi nevoia! Îmi face plăcere să ştiu că, în „înţelepciunea” mea, am putut să îţi fiu de ajutor şi asta mă bucură mult! Pentru că o faptă bună rămâne scrisă undeva, la tine, în suflet! Iar dacă se ivesc situaţii când nu te pot ajuta, să ştii că îmi va părea rău!

"Sublimul în prietenie nu este faptul de a muri pentru prietenul tău într-o situaţie strălucită cât a te sacrifica pentru el zilnic şi cu discreţie" - Stendhal