MI-E FRICĂ DE TRECUT

Mi-e frică de trecut! Da, mărturisesc! Mi-e frică de ea... i-am mărturisit-o şi ei! Atunci când s-a terminat, am căutat să o alung din gânduri cum am ştiut mai bine, m-am agăţat de fiecare şansă ce mi s-a ivit, m-am folosit de oameni (ne)cunoscuţi pentru a-mi putea construi o altă lume... la început am privit obsesiv spre înapoi cu gândul că poate zăresc acea uşă deschisă, după care m-am resemnat din ce în ce mai mult... Nu m-am putut abţine să nu arunc o privire scurtă peste umăr din când în când... am căutat să-mi interesectez drumurile cu ale ei... Simţeam că ceva încă ne mai leagă de acest trecut, că mai sunt încă vorbe nerostite, fapte nefăcute şi poveşti neterminate... şi acum mai arunc priviri spre înapoi! Doar că acum m-am împăcat cu gândul că nu mai trebuie să visez la NOI.

   Ce nu am înţeles, nici până acum, este de ce ţine cu tot dinadinsul să îşi facă simţită prezenţa în viaţa mea? Ea, care spunea odată că, pentru a mă vindeca, a trebuit să poarte mantia invizibilă, acum caută, sub diferite pretexte, să-mi descopere drumul pe care merg. De ce-mi spune că eu sunt etalonul pentru ceilalţi pretendenţi? De ce se simte în siguranţă atunci când o strâng în braţe? De ce-mi spune să mai rămân atunci când vreau să plec? De ce mă întreabă dacă o mai iubesc? De ce toate astea, când tot ea e cea care spune că nu trebuie să mai sper că ar mai putea fi ceva între noi?

   Am întrebat-o dacă ştie cât de mult am iubit-o! A zis că ştie... eu tind să cred că nu conştientizează suficient de mult. Oare ştie că, pentru a nu mă întoarce în trecutul ce nu mi-e drag, am postat un scut între noi? Un scut care trebuie să îmi ofere siguranţă şi încredere, dar care mi se pare aşa de fragil uneori...