3 octombrie 2011

ARTA DE A FI PRIETEN

A trecut ceva vreme de când nu am mai scris în colţul meu de linişte... Motive? Aş putea invoca vreo 2-3, mincinoase de altfel, dar în principiu a fost pentru că nu a prea fost timp şi nu am simţit nevoia de a vă mai împărtăşi gândurile mele! Dar nu am dat vina pe lipsa de idei... am destule! Sper doar să găsesc iar plăcerea de a scrie!


   Acum am decis să scriu, o dată-n plus, despre prietenie... dar acum nu vreau să explic ce înseamnă acest cuvânt, ci doar despre cum ar trebui să fii... ca prieten... şi o să povestesc în cele ce urmează ceea ce mi s-a întâmplat, nu din imaginaţie sau din experienţa altora... că să nu lăsăm loc la interpretări!
   Nu mai ştiu exact dacă scrisesem în vreun articol sau a fost doar în imaginaţia mea, dar mă lăudasem odată că sunt un bun ascultător, că am un suflet mare, că sunt gata să ajut pe oricine are nevoie de o mână de ajutor... chiar dacă nu-mi este prieten! Fac asta pentru că nu-mi place să văd lume nefericită în juru-mi! Şi, caracterizat de astfel de epitete frumoase, am plecat urechea la una, alta... şi-am ascultat! Am spus şi câteva vorbe când am crezut că e oportun, dar cred că ajutorul maxim l-am dat ascultând! Şi am tot ascultat... dar am simţit nevoia să fiu ascultat la un moment dat... numai că nu puteam să fac asta doar aşa... fără să fiu întrebat... În primul rând, pentru că, în principiu, trebuie să simt un ataşament faţă de confesor şi, în al doilea rând.... să fim serioşi... doar sunt bărbat, ce draq!!! Cum să fac eu aşa ceva?!? Eu sunt cel mai tare, cel care aduce optimismul printre oameni, întotdeauna cu zâmbetul pe buze, bine dispus, cel cu replicile în buzunar pentru toată lumea şi pentru orice situaţie! Mno... uite că mai dau şi eu rateuri şi mai simt nevoia să mă întrebe şi altcineva, în afară de prietenii mei, ce mai fac, dacă sunt bine... Ştiţi voi, din astea, de suflet... că nu strică. Din moment ce te descarci emoţional faţă de o persoană, fie ea şi cvasinecunoscută, mi s-ar părea firesc ca, la un moment dat, să îţi treacă prin căpşor să mai întrebi şi tu: „Băi, fraiere, da’ tu eşti bine?” sau ceva de genu’... Dar se pare că s-a cam uitat acest lucru... tot ceea ce contează în ziua de astăzi e doar propria-ţi persoană. Să fiu eu pe lângă modă? Tare mi-aş dori să fiu... De aici ideea titlului... gândeam că pentru a fi cu adevărat prieten pentru cineva este o adevărată arta, pe care mulţi, în ziua de azi, au uitat-o! Sau n-au învăţat-o, când i-a fost timpul ei... dar va veni!
   Se simte cineva atins de ce am scris până acum? Ar fi ceva... dar mira-m-aş!!! Tocmai cine nu trebuie face gestul! Dar asta e, nu ăsta a fost scopul.
   Iar pentru a distrage atenţia cititorului de la atitudinea mea negativă şi pentru a evita întrebările de genul „Ce ai păţit?” sau „Ştii prea bine că eu te ascult oricând?”, vă pun pe tavă următoarele idei pentru viitoare articole: „Femeile sunt nişte plângăcioase” (sau ceva de genul... oricum, un articol misogin dar realist, zic eu... doar după citire :D), „Plăcerea de a face BINE!”, „Crezi că mă cunoşti?”... şi încă vreo câteva articole fără prea mare semnificaţie sentimentală, cum ar fi „Norocul meu”, „Plăcerea de a fi printre copii”... Deci? Despre ce să fie?

Un comentariu: