14 martie 2011

LA CE BUN SĂ VISEZI?

"Îi trimit mesaj, invitând-o în oraş. Să vorbim. Să ne revedem... după 3 luni. Mă sună şi mă cheamă la ea, să nu aştept până se pregăteşte. Intru în cameră, ne sărutăm pe obraz ca vechi cunoştinţe şi ne îmbrăţişăm. Dar îmbrăţişarea nu vrea să se mai termine... niciunul din noi nu vrea să se retragă. Şi totuşi, după secunde ce par minute... Instantaneu, ne întrebăm dacă suntem bine... şi începem să facem schimb de informaţii, să umplem vidul dintre noi. Îi privesc ochii... dar nu îi mai cunosc. Unde sunt ochii cei de odinioară, care scânteiau, cei plini de viaţa? Şi, întrebând-o ce are, mi se destăinuie... este cu moralul la pământ. O ascult cu toată atenţia, încerc să îi transmit mesaje cât mai potrivite, încurajări, lucruri şi întâmplări care pe mine m-au ajutat...
Ok, plecăm de la ea, în cele din urmă… „Încotro?” o întreb… nehotărâtă, decid că ne-ar prinde bine o plimbare braţ la braţ, fără un traseul definit. De fapt, traseul este familiar, mai fusese parcurs cu ceva timp în urmă. Mergem agale, ne potrivim paşii. O îndemn să-mi povestească... orice lucruşor, orice trăire, orice... încerc să dirijez discuţia spre subiecte plăcute ei şi reuşesc, pentru moment, să o fac să zâmbească, să se detaşeze...
Ajungem înapoi, la ea... revine şi ea la starea iniţială. Ce să facem? Ne spunem „La revedere” sau mai stăm de vorbă? Ea nu vrea, nici eu. Ne aşezăm pe o băncuţă, ea îşi pune capul în poala mea şi... tăcere! Se uită la lună (înceţosată, ca şi sufletul ei), mai schimbăm o vorbă, îi mai repet cum trebuie să gândească pe viitor pentru a trece peste momentele grele… în tot acest timp, o sărut pe frunte, îi mângâi obrazul, ochii, buzele… se lasă pradă... închide ochii şi se răsfaţă... un gând răzleţ îmi spune că, dacă aş vrea, aş putea s-o sărut şi nu m-ar refuza... şi surâd uşor. Întrebându-mă, îi spun de gândul meu mârşav” şi îmi confirmă, dând vina pe momentul de slăbiciune prin care trece…
Simţind că se apropie clipa inevitabilei despărţiri, mă decid să încerc să o conving, o dată-n plus, să vină la mine, să petrecem noaptea împreună. Răspunsul, ca de obicei, este categoricul NU. Şi începem discuţia în contradictoriu, desfinţîndu-i fiecare argument … până când, la un moment dat, aud un DA clar şi răspicat din gura ei, încât nici mie nu îmi vine să cred. O pun să repete, ca să fiu sigur… „Da, vreau! Ce atâta frică? Hai s-o facem!” şi pornim.
Pe drum apare o stânjeneală între noi… fiecare temându-se pentru lucruri total diferite, sechele din trecut. Ne întrebăm reciproc la ce ne gândim... amândoi suntem temători, dar din diferite motive. Totuşi, decide să gândească pozitiv: „Adi, eu nu vreau să cred că mă întorc în trecut, vreau să cred că este PREZENTUL!”. Pentru a scăpa de temeri, mă roagă să comandăm o pizza... în stilul ei caracteristic. Cum aş putea să o refuz?
Ajungem... deschid uşa, o invit înăuntru şi aştept reacţia ei... Îi place noul meu cuib!!! Pfiuuu, am scăpat de temeri. Face turul apartamentului iute... apoi sare în pat, ghemuită. Mă aşez lângă ea, o mângâi, o întreb dacă este ok... încet, încet se linişteşte. Şi trecem la comandat pizza: Asta nu e bună! Asta costă prea mult! Asta nu are caşcaval ca cealaltă... tu ce zici?”. Vechile metehne pier greu... avem un deja vu amândoi, dar ne place!
Ne schimbăm în pijamale şi trecem la calculator... ea trebuie să tehnoredacteze ceva pentru a doua zi, eu o supraveghez îndeaproape. Luăm o pauză, ne suim în vârful patului, cu pizza între noi şi ne invităm unul pe altul... o savurăm, bucată cu bucată... cred că orice pizza ar fi fost delicioasă în momentele acelea. Şi revenim la calculator. Ea tastând, eu în spatele ei, încercând să o simt cât mai aproape... îmi fac curaj şi o sărut pe gât... tresare, dar nu se sperie... freamătă... îi caut buzele şi, în sfârşit, acestea se întâlnesc într-un sărut lung, pătimaş. Mă opresc, speriat de gândul că a doua zi va dispărea şi voi tânji după ea din nou şi dacă voi încerca să mă apropii de ea, mă voi lovi de carapacea pe care şi-a construit-o special pentru mine. Ne liniştim, o las să-şi ducă la bun sfârşit sarcina...
Ne aşezăm în pat, ne privim prelung, simţim dorinţa din trupul celuilalt, dar ne e frică să facem ceva. Suntem amândoi confuzi, nu ştim cum să ne comportăm. Încerc să o privesc cu detaşare, să îi ofer liniştea de care are nevoie, să o detensionez, să mă detensionez, să o protejez cum doar eu ştiu. Îmi face plăcere să fiu iar protector. Sărim pragul şi ne sărutăm minute în şir, ne hârjonim, râdem, ne mângâiem, ne oprim... o dată, de două ori, de trei ori... până decidem că este vremea să dormim... şi, ca în vremurile bune, o îmbrăţişez! Ştiind regula, îşi lipeşte trupul de al meu. Şi adormim... sau încercăm. Adorm cu grijă... sunt agitat... nu vreau să o pierd, vreau să o simt permanent.
Aştept să sune telefonul... sau nu? Vreau să nu se mai termine noaptea asta. Şi totuşi... sună... e 6.45!"


Da, sună telefonul... şi deschid ochii... Ce-a fost asta? UN VIS??? Nuuuuuuu! De ce?
Sunt iar singur, plin de sudori... Vreau înapoi în vis, să mai dureze măcar câteva minute... ca să mă trezesc, să o pot săruta uşor pe frunte, să îi spun cât e de frumoasă, că o iubesc... 
Mda... începe o nouă zi, merg mai departe. O lacrimă vrea să alunece... dar o opresc! Asta e realitatea!

5 comentarii:

  1. ...am trait o poveste asemanatoare cu cea din visul tau...din pacate, a doua oara n-a mai fost ca prima, desi reintalnirea a fost spectaculoasa...apoi a treia oara n-a mai fost nici macar ca a doua...intr-un final am spus "stop"...experienta asta m-a invatat sa traiesc clipa si sa caut s-o prelungesc cat mai mult. nu stiu ce altceva sa-ti spun...

    RăspundețiȘtergere
  2. e dura realitarea dar traim in ea...poate data viitoare va fi cu mai mult noroc:D

    RăspundețiȘtergere
  3. frumos..eu visul uui indragostit..

    RăspundețiȘtergere